Zâmbetul

30 Oct
Zâmbiţi unul altuia, zâmbeşte-i soţiei, zâmbeşte-i soţului, zâmbeşte copiilor, zâmbiţi unul altuia – nu contează cui – şi vă va ajuta ca dragostea dintre voi să crească.” (Maica Tereza)
Mulţi americani cunosc povestea minunată a “Micuţului Prinţ”, scrisă de Antoine de Saint-Exupery.  Aceasta este o carte extraordinară şi plină de înţelepciune şi poate fi citită şi ca o poveste pentru copii, dar şi ca una plină de înţelesuri pentru oamenii mari. Sunt foarte puţini aceia care cunosc şi alte scrieri ale autorului. Saint-Exupery a fost un pilot neînfricat care a luptat împotriva naziştilor şi a murit în timpul unei lupte. Înainte de al doilea război mondial, el a luptat şi în războiul civil din Spania, împotriva fasciştilor. A scris o poveste fascinantă bazată pe această experienţă, intitulată Zâmbetul (Le Sourire).
Aceasta este povestea pe care vreau să v-o spun acum. Nu se ştie exact dacă povestirea este autobiografică sau este doar simplă ficţiune. Eu cred că este autobiografică. El povesteşte cum a fost capturat de inamic şi aruncat în închisoare. Era sigur că, a doua zi, urma să fie executat, pentru că acest lucru se vedea clar din privirile necruţătoare ale gardienilor şi din comportamentul lor dur. Din acest moment o să spun povestea aşa, cum mi-o aduc eu aminte, cu cuvintele mele.
“Eram sigur că or să mă omoare. Am devenit repede nervos şi tulburat. M-am scotocit prin buzunare să văd dacă nu cumva mai aveam vreo ţigară scăpată de percheziţia lor. Am găsit una, dar pentru că mâinile îmi tremurau, de-abia puteam s-o duc la gură.  Însă nu aveam cu ce să o aprind pentru că îmi fuseseră luate chibriturile. M-am uitat printre gratii la paznicul meu. Nu puteam să-i văd ochii. La urma urmei, de ce să se uite el la un lucru, la un cadavru? Atunci l-am strigat.
“N-ai cumva un foc, por favor ? ”
S-a uitat la mine, a ridicat din umeri şi a venit să-mi aprindă ţigara. În timp ce aprindea chibritul, privirea lui s-a lovit inevitabil de a mea. În acel moment am zâmbit. Nu ştiu de ce am făcut asta. Poate din cauza nervozităţii sau, poate,pentru că, atunci când eşti aproape de cineva, este foarte greu să nu zâmbeşti. În orice caz, eu i-am zâmbit. În acel moment a fost ca şi cum o scânteie s-a aprins între inimile noastre, între sufletele noastre. Ştiam că nu vroia asta, dar zâmbetul meu a trecut printre gratii şi l-a făcut şi pe el să zâmbească. Mi-a aprins ţigara şi a rămas lângă mine, uitându-se fix în ochii mei şi continuând să zâmbească. Am continuat şi eu să zâmbesc, conştient acum că mă aflu lângă un om, nu lângă un gardian. Iar privirea lui părea să aibă altă expresie acum.
“Ai copii?” m-a întrebat.
“Da, aici, aici”.
Mi-am scos portofelul şi am început să caut nervos fotografia familiei mele. Atunci a scos şi el poza cu ninos ai lui şi a început să-mi povestească despre planurile şi speranţele pe care şi le-a făcut cu ei. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. I-am spus că mi-e teamă că nu o să-mi mai văd vreodată familia şi că nu voi avea şansa să-mi văd copiii mari. I s-au umplut şi lui ochii de lacrimi. Brusc, fără să mai spună vreun cuvânt, a descuiat celula şi, în linişte, m-a ajutat să plec. Afară din închisoare, tăcuţi, am luat drumul înapoi către libertate. La marginea oraşului, m-a eliberat. Şi, fără nici un cuvânt, s-a întors în oraş.
Viaţa mea fusese salvată de un zâmbet”.

Da, zâmbetul – o legătură simplă, necondiţionată, naturală între oameni. V-am spus această poveste, pentru că mi-ar plăcea ca oamenii să ştie că undeva, sub nivelele pe care le construim ca să ne protejam demnitatea, titlurile, gradele, statutul social şi dorinţa de a fi văzuţi în anumite circumstanţe – sub toate acestea, rămâne eul nostru autentic şi pur. Nu mi-e teamă să-l numesc suflet .

Cu adevărat cred că, dacă aceste părţi se pot recunoaşte între ele, atunci nu vom mai fi duşmani. N-am mai putea urî, invidia sau teme. Cu tristeţe, vă spun că toate acele nivele, pe care le construim cu atâta grijă, ne îndepărtează şi ne izolează de comunicarea reală cu alţii. Povestea lui Saint-Exupery vorbeşte despre acele momente magice când două suflete se recunosc. Am avut şi eu câteva momente asemănătoare. Iubirea este unul dintre ele. Sau momentul în care priveşti un copil. De ce zâmbim când vedem un copil? Poate pentru că avem în faţa noastră pe cineva care nu are toate acele nivele intimidante, pe cineva al cărui zâmbet ştim cu siguranţă că este simplu şi din inimă. Şi ,atunci, copilul din noi zâmbeşte, pentru că l-a recunoscut pe celălalt. 

Hanoch McCarty

Zambetul
Supă de pui pentru suflet – 101 povestiri pentru mângâierea inimii şi înviorarea sufletului – Jack Canfield şi Mark Victor Hansen

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Anunțuri

4 răspunsuri to “Zâmbetul”

  1. World of Solitaire 30/10/2012 la 8:15 pm #

    CE SE POATE COMENTA, DECÂT DĂRUINDU-ŢI ZÂMBETUL PE CARE SIMT CĂ-L MERIŢI CU PRISOSINŢĂ? 🙂
    Madi şi Onu

    Apreciază

  2. artzent 25/11/2012 la 10:52 pm #

    So nice to see those beautiful eyes again! And and the child is also stunning!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: