Mihail DRUMEŞ – Invitaţie la vals

21 Iun

Într-o după-amiază, pe când mă întorceam din oraş, am întîlnit-o pe Mihaela pe scară, aproape de locul unde o sărutasem cu două luni înainte. A încercat să mă ocolească ( parcă se temea să nu i se întâmple acelaşi lucru ) şi chiar o luă înapoi. Prea târziu! O prinsesem de mînă  şi o ţineam pe loc.

– De ce mi-ai trimis scrisorile înapoi ? am întrebat-o aspru, cu glas străin .

Ea se smuci să scape:

– Lasă-mă!

– Nu te las pînă nu-mi dai o explicaţie. Înţelegi, nu mai pot trăi aşa…

I-am spus aceste cuvinte greu, cu opintiri, iar vocea mea avea un tremur ciudat. Vorbindu-i, o fixam lacom, drept în ochi.

Mihaela, cu mîna cealaltă liberă, îşi acoperise faţa. Nu putea să-mi suporte privirile.

Intuind slăbiciunea care o cuprinsese, am muiat glasul şi i-am şoptit cald şi convingător:

– Nu simţi cît te iubesc de mult ?

Fără a mai aştepta răspunsul ei, fără să mă gîndesc că în clipa aceea ar fi putut cineva să urce  sau să coboare scările şi să ne surprindă, i-am răsturnat capul şi mi-am lipit lacom  buzele de gura ei. În sărutarea aceea am descoperit o ţară nouă, minunată, din altă planetă, pe care, anexând-o, m-am simţit stăpînul universului. Mirarea mirărilor: în loc să reacţioneze violent, aşa cum mă aşteptam, Mihaela se părăsi toată în voia mea. Nu scoase nici un cuvînt, nu făcu măcar un gest de împotrivire. Cînd i-am dat drumul, mi-a fost frică să nu se prăbuşească fără suflare. Avu, ce-i drept, şi de rîndul acesta o clipă de ameţeală şi se sprijini de balustradă. Dar îşi veni repede în fire. Se făcuse palidă, ca o moartă. Numai în ochi i-am surprins o licărire ciudată, neverosimilă, dar nici ochii nu mai erau parcă ai ei. Stelele îşi pierduseră strălucirea.  Abia atunci mă năpădi teama de a nu ne surpinde cineva. Am fugit pe scări în jos ca un hoţ, lăsînd-o acolo, buimăcită încă  de neaşteptata întâmplare.

Aşadar, se întâmplase şi minunea minunilor: cucerisem pe Mihaela. O sărutasem cu voia ei şi asta însemna capitularea. Pînă atunci fusese urcuşul: greu, anevoios, plin de trudă, obstacole, primejdii. Dar pusesem piciorul pe culme. De aici se deschidea luminişul, paradisul, fericirea.

De multe ori, în reveriile mele, cînd îmi imaginam momentul acesta, mă treceau fiori de voluptate şi-mi spuneam: „Îl voi trăi vreodată ?”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: