„Să rîdem cu medicii”

23 nov.

Mi s-a povestit următoarea „istorioară”:

… Într-un compartiment al trenului personal ce mergea de la… la…, se urcă un bărbat slab, palid, vorba ceea, „numai piele și oase”. Chipul îi exprima suferință. Nu s-a urcat bine că la prima stație coboară, revenind la pornirea trenului. Pînă aici, nimic deosebit, dar povestea se repetă. Altă stație, altă coborîre, altă urcare. Și mereu așa.

 De la o vreme, cei din compartiment devin tot mai intrigați de acest „du-te-vino”. Unul dintre călători profită de o „pauză”, își ia inima în dinți și-l întreabă:

-Omule, de-abia te ții pe picioare și totuși cobori la fiecare stație, noi nu știm ce faci, și te urci din nou. Ce-i cu dumneata? De ce ești așa de agitat și neliniștit? Ce s-a întîmplat? Te putem ajuta cu ceva?

Toți cei din jur confirmă atitudinea plină de solicitudine a vorbitorului și toți îl privesc pe cel întrebat, așteptând explicația.

Omul „piele și oase” se uită la ei senin și, ciudat, oarecum șugubăț.

-Nu este nici o neliniște. Nu sînt agitat, sînt  grăbit. Eu cobor, îmi iau bilet și mă întorc.

-Cum așa? sări altul. Îți iei bilet în fiecare stație? Nu știi pînă unde trebuie să călătorești? Îți bați joc de noi.

-Vai de capul meu! Eu sînt bolnav, dar sînt om serios. Acum mă duc în Capitală, la medic.

-Ei, și… se auziră mai multe glasuri.

-Păi, nu v-am spus? Sînt bolnav. Și s-ar putea să fie o boală foarte grea, foarte…

Cel care începuse discuția intervine:

-Tocmai de aceea, ce faci dumneata e contraindicat.

-Păcatele mele! Ce știi dumneata de chibzuială? Păi, dacă sînt așa de grav, poate nici nu mai ajung în Capitală, cum vin eu din capătul țării. Și atunci de ce să se piardă banii munciți din greu!! Cît sînt în viață, plătesc. Stație cu stație. Chibzuiala e mare lucru!

Sînt deci bolnavi și… bolnavi. Sînt deci boli și… boli.

La consultații, pacientul se simte dator să-și descrie cît mai plastic și mai amănunțit suferința. Ceea ce este și firesc și necesar. În fond, drumul spre un diagnostic exact și rapid presupune această colaborare, acest dialog. Dar sînt pacienți și pacienți, iar exprimarea cît mai plastică nu duce la nimic sau poate…

Iată o imagine colorată:

„Doctore, uneori, cînd mă irit, văd roșu înaintea ochilor, îmi vin gînduri negre, am nopți albe, iar un vecin mi-a spus că sufăr de friguri galbene…”.

Sau una zoologică:

„Mănînc ca un lup, muncesc ca un bou, alerg ca un cal de curse, dorm ca un urs ce hibernează, căci sînt obosit ca un cîine”. Primului îi recomanzi… pictura, iar pe al doilea îl trimiți la… un medic veterinar.

Există și bolnavi consecvenți!

La ușa cabinetului medical al doctorului X stătea de mai multă  vreme un cetățean. Asistenta îi spune că așteaptă degeaba. Doctorul X este în concediu și va reveni peste trei săptămîni.

-Du-te, omule, la cabinetul alăturat. E un medic la fel de bun ca doctorul X.

-D-apoi, nu-i nimic. Eu pe doctorașul meu îl vreau, pe el îl aștept. Am o boală cronică, nu-i bai.

De curînd, trecînd prin parcul de lîngă policlinică, am surprins următorul dialog între doi copii. Încerc să-l reproduc întocmai.

-De ce ești așa de murdar?

-Ba tu ești mai murdar decît mine!

-Normal. Eu sînt și mai mare decît tine!

Iată din nou confirmat adevărul că logica copiilor este cu totul aparte.

Odată, un medic stomatolog a avut o adevărată surpriză.

-Extraordinar, a exclamat el, descopăr cea mai mare carie pe care am văzut-o în toată cariera mea… Cariera mea… mea.

-Nu înțeleg de ce trebuie să repetați. Sau sînteți bîlbîit, vă rog să mă scuzați, a remarcat ușor iritat pacientul.

-Vai, dar eu n-am repetat nimic. Și n-am de ce să mă supăr. Ceea ce ați auzit a fost doar ecoul!

 

…Răzvan  își sărbătorea împlinirea  a patru ani. Prilej de bucurie pentru… adulți, căci oaspeții erau de vîrsta mamei, a tatălui și chiar a lui tata mare. El, Răzvan, printre ei, își vedea de joaca lui și se sărbătorea cum știa el. Ba, din cînd în cînd, trebuia să-și facă „numărul” spre deliciul musafirilor. Unul dintre aceștia se distra în mod deosebit. Era un bărbat tînăr, puternic, coleg cu tatăl lui Răzvan. Vorbea și rîdea tare, plin de sine. Era însă… 

Răzvan prinde  o clipă potrivită, se apropie de el și-l întreabă:

-Nene, capul matale de ce e desculț?

Mi se spune că omul întrebat n-a rîs. De ce oare?

 

(extras din cartea Să rîdem cu medicii scrisă de Florea Marin.) 


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: