Calendarul popular

Calendarul, instrument de măsurare a timpului

Viața socială este exclusă fără existența calendarului, instrument de măsurare a timpului care pune de acord varietatea activităților umane cu fenomenele repetabile ale mediului terestru și cosmic. În raport cu condițiile climatice, cu latitudinea și longitudinea geografică, cu nivelul de dezvoltare materială și spirituală al societății, oamenii au inventat calendare lunare, solare și solar-lunare în care au marcat atât începutul și sfârșitul anului, cât și activitățile mai importante raportate la sărbătorile sezoniere. Ritmurile cosmice și terestre au fost grupate în opoziții ușor sesizabile: miazănoaptea, punctul cardinal care semnifica întunericul, frigul, iarna și moartea, forma o opoziție cu miazăziua, punctul cardinal care însemna lumina, căldura, vara; răsăritul Soarelui, imaginat ca moment al trezirii după somnul de peste noapte, forma o opoziție cu apusul, care marca sfârșitul zilei și începutul odihnei Soarelui. La mijlocul distanței dintre răsărit și apus se situa puterea zilei iar la mijlocul dintre apus și răsărit puterea nopții.

De-a lungul unui ciclu de 365 de zile (366 în anii bisecți) sunt patru zile unice: echinocțiul de primăvară și de toamnă, solstițiul de vară și de iarnă. Acestea sunt momente critice ale răsăritului și asfințitului de soare pentru călătoria lui aparentă în jurul Pământului. Punctele de unde apărea și dispărea Soarele de pe cer la echinocții și solstiții erau repere nu numai pentru aprecierea timpului diurn, ci și pentru calculul timpului anual și sezonal, motiv pentru care zilele de echinocțiu și de solstițiu se celebrau pretutindeni cu mare fast.

Timpul fizic, obiectiv, care curge fără oprire și fără întoarcere spre infinit, care nu lasă nici-o amintire omului, întrucât secunda era unică, a fost îmblânzit prin împărțirea lui în unități repetabile: zile, săptămâni, luni, anotimpuri, an.  Fără ideea opririi simbolice a timpului și reluarea curgerii sale de la cap, fără transformarea timpului fizic, linear, în timp cultural, circular și repetabil, nu era posibilă în vremurile preistorice, inventarea calendarelor care au pus de acord activitatea umană cu fenomenele constante ale mediului terestru și cosmic. Ingeniozitatea și exactitatea – calendarelor, instrumente cu ajutorul cărora oamenii și-au pus de acord viața cotidiană cu marile ritualuri ale naturii, sunt, din neolitic până în vremurile recente, criterii imparțiale pentru aprecierea creativității istorice a societăților și comunităților umane. Ciclicitatea timpului calendaristic, mai ușor de sesizat ca ciclicitatea sărbătorilor și obiceiurilor familiale, este sugerată de repetabilitatea și durata unităților de măsurat timpul: cadranul rotund al ceasului solar, succesiunea zilelor și nopților, anotimpurilor.

Paralel cu calendarul oficial, recunoscut de stat și de biserică, în România a supraviețuit, până la începutul secolului al XX-lea, un calendar neoficial, numit de etnologi Calendar popular. El a fost transmis prin canale folclorice obișnuite, realitate consemnată de proverbul românesc, astăzi cu înțeles peiorativ. A face capul calendar. Anotimpurile calendarului civil contemporan sunt marcate atât de solstiții și echinocții, cât și de importante sărbători: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza la solstițiu de iarnă; Mucenicii pe stil vechi, Buna Vestire pe stil nou la echinocțiul de primăvară; Eliseiul, Vartolomeu pe stil vechi, Sânzienele pe stil nou la solstițiul de iarnă; Sântămăria Mică, Ziua Crucii (Cârstovul Viilor) la echinocțiul de toamnă. Pe structura acestui calendar standard, se suprapun, în raport cu bioritmurile plantelor și animalelor calendarele practice: agrar, pastoral, pomi-viticol și altele.

Nicolae Grigorescu – Țăranca pe iarbă

În structurile de profunzime ale spiritului uman, începuturile anului agrar se leagă de germinarea semințelor la debutul primăverii. Anul calendarului agrar avea două anotimpuri de bază: vara agrară, se desfășura între sărbătorile echinocțiului de primăvară (Mucenici, Buna Vestire) și sărbătorile echinocțiului de toamnă (Sântămăria Mică, Ziua Crucii), cu miezul la Sânziene, solstițiul de vară; iarna agrară între echinocțiul de toamnă și echinocțiul de primăvară, cu miezul la Crăciun, solstițiul de iarnă.

Calendarul pastoral cuprindea numai două anotimpuri: vara pastorală între Sf. Gheorghe (23 aprilie) și Sf. Dumitru (26 octombrie); iarna pastorală între Sf. Dumitru și Sf. Gheorghe. Miezul verii este marcat de Sf. Ilie (20 iulie), sfânt creștin care a preluat atribuțiile unui zeu preistoric al soarelui și focului, celebrat la nedeile sau Sântiliile ținute pe munți, în timp ce la miezul iernii pastorale tronează Sânpetru de Iarnă, divinitate năprasnică care împarte în noaptea de 15/16 ianuarie tainul (oi, vite, oameni etc.) lupilor pe un an întreg. Miezurile sezoanelor pastorale sunt marcate și de alte ciudate reprezentări mitice: Circovii de Vară (16-18 iulie) și, la șase luni depărtare, Circovii de Iarnă (15-17 ianuarie). Dar, într-un calendar cu două anotimpuri pastorale anul poate începe fie în prima zi a verii, la Sf. Gheorghe, după fătatul oilor, înțărcatul mieilor și urcarea turmelor la munte pentru vărat, fie în prima zi a iernii, la Sf. Dumitru, după coborârea turmelor, împerecherea (mârlitul) oilor. Turmele ciobanilor, sterile în timpul verii pastorale, sunt fertilizate la intrarea în iarnă, în timp ce holdele țăranilor sunt fertile vara și sterile iarna.

Calendarul viticol a fost structurat tot din două anotimpuri egale: vara fertilă, între Arezanul Viilor sau Trifonul Viilor (1 februarie), când seva dădea primele semne că se pune în mișcare până la Cârstovul Viilor (14 septembrie), ziua când începeau oltenii să-și culeagă viile; iarna viticolă, viața ascunsă a viței de vie în butoaie și pahare, între Cârstovul Viilor și Trifonul Viilor.

Precizia și eficiența Calendarului țăranului sunt asigurate de stabilitatea reperelor cosmice (echinocții, solstiții, faze lunare) și terestre (bioritmurile de reproducere al animalelor, migrația păsărilor, înfrunzitul și desfrunzitul codrului etc.). Cele mai însemnate sărbători sunt suprapuse peste solstiții (Crăciunul la solstițiul de iarnă, Sânzienele sau Drăgaica la cel de vară) și echinocții (Dochia la echinocțiul de primăvară, Maica Precesta la cel de toamnă). Pe de altă parte, datele calendaristice ale zilelor dedicate plantelor, animalelor, păsărilor și reptilelor corespund cu momentele semnificative ale ciclurilor lor de reproducție: Nunta Urzicilor (joia din Săptămâna Patimilor sau, în alte zone, Duminica Floriilor) este ziua când înflorește cea mai folositoare buruiană pentru om, urzica, nemaifiind bună de mâncat; Ziua Cucului la Blagoveștenie sau Bunavestire (25 martie, în imediata apropiere a echinocțiului de primăvară) când începe cucul a cânta; Sânzienele (24 iunie, solstițiul de vară); Ziua Șarpelui (14 septembrie, în imediata apropiere a echinocțiului de toamnă) când șerpii se retrag în adăposturile lor subterane; Năpustitul Berbecilor la Vinerea Mare (14 octombrie) sau Arhanghelii (8 noiembrie); Filipii de Toamnă (mijlocul lunii noiembrie, la începutul postului Crăciunului), perioadă care marchează începutul împerecherii lupilor; Stretenia (2 februarie), perioadă hibernală când se crede că fată ursoaica iar ursul iese din bârlog să-și vadă umbra și altele. Când aceste tradiții locale, valabile pentru anumite condiții ecologice dar nepotrivite pentru altele, au fost publicate, în special prin almanahurile-calendare, fără să se precizeze locul de unde provin, a început regresul Calendarului popular, fiind numit, adesea cu ironie, Calendarul Babelor.  Cu toate acestea, numeroase activități agrare, pastorale și casnice din satele României continuă să fie planificate după Calendarul popular.

Spre deosebire de Calendarul bisericesc care dedică în totalitate zilele anului solar Sfintei Treimi (Tatălui, Fiului și Sfântului Duh), Fecioarei Maria și câtorva mii de personaje cu existență reală sau imaginară, canonizate și împărțite pe grade ierarhice și de Calendarul civil care este un simplu tabel al zilelor lucrătoare sau nelucrătoare, grupate pe luni și săptămâni, Calendarul popular cuprinde informații practice, marcate de sărbători și obiceiuri, despre întreaga activitate ce se cerea efectuată pe sezoane, luni, săptămâni, zile și chiar momente ale zilei: aratul semănatul, formarea și desfacerea turmelor, urcarea sau coborârea oilor de la munte, zilele favorabile pentru culegerea plantelor de leac, pentru pețit și logodit, pentru pronosticuri meteorologice și climatice, pentru prinderea vrăjilor și descântecelor etc. În condițiile în care la sate erau puțini cunoscători ai slovelor, cine știa pe dinafară Calendarul popular, o adevărată enciclopedie de cunoștințe utile, era un foarte bun gospodar.

Fixând Nașterea Mântuitorului la solstițiul de iarnă (Crăciunul), iar Moartea și Învierea la echinocțiul de primăvară (Paștele), părinții Bisericii creștine au renunțat la modelul anterior, celebrarea Anului Nou la moartea și renașterea simultană a divinității adorate. Volumul de Documente Etnografice cuprinde informații referitoare la două modele de câștigare a nemuririi: precreștin, cu naștere și renaștere perpetuă, ale cărui rădăcini coboară în neoliticul agrar și ceramic, și creștin, cu naștere, moarte și viață veșnică în Rai, pentru credincioși, și în Iad, pentru păcătoși, cu certe rădăcini indo-europene (Epoca Bronzului și Epoca fierului) (I. Ghinoiu, 2001, p. 34-35).

Încă din prima jumătate a secolului  al XVIII-lea, când în Țările române au început să circule calendarele-almanahuri, în calendarul popular au pătruns elemente care au uniformizat, prin însăși publicarea lor, obiceiurile și practicile calendaristice. Almanahurile au influențat negativ Calendarul popular tot astfel cum avea să influențeze mijloacele mass-media folclorul în secolul al XX-lea. Ținând seama că până în anul 1918 au fost inventariate 450 de colecții de calendare-almanahuri cu un număr total de 2192 de volume, se poate aprecia că publicarea și circulația lor a însemnat un strălucit act de cultură națională. La început, acestea erau niște manuscrise care cuprindeau tabele astronomice privind zilele, săptămânile, lunile, anotimpurile și sărbătorile religioase ale anului, eclipsele de lună și de soare, echinocțiile și solstițiile, fazele lunii, previziuni astronomice și meteorologice. Conținutul lor se diversifică apoi cu sfaturi practice legate de agricultură, creșterea animalelor, meșteșuguri și apoi cu legende, povestiri, zicători, anecdote (Georgeta Răduică, N. Răduică, 1918). Majoritatea calendarelor-almanahuri aveau caracter compozit, imprimat de scopul propus de autori: informare, educație, divertisment. Întrucât acestea erau adesea numite <<populare>> , facem precizarea că termenul indică cui se adresau (poporului) și larga lor circulație în masele populare.

Calendarul popular este o creație de excepție a poporului transmisă din generație în generație prin canale folclorice obișnuite, fără să fi fost vreodată tipărit. Denumirea de Calendar popular exprimă o realitate etnografică și folclorică autentică; el este, într-adevăr, o creație anonimă, colectivă și orală. Ca instrument perfecționat de măsurare a timpului, Calendarul popular indica perioadele cele mai favorabile începutului activităților economice, delimita zilele lucrătoare de cele considerate nelucrătoare, preciza rangul sărbătorilor și le individualiza prin diferite obiceiuri și practici tradiționale de zilele fără sărbători. Asemănător celorlalte creații folclorice, el are numeroase variante, izvorâte din dorința agricultorilor, crescătorilor de animale, apicultorilor, viticultorilor etc. de a-și pune de acord activitatea cotidiană cu condițiile climatice determinate, la rândul lor, de latitudinea și amplitudinea geografică. De aceea, vorbind despre Calendarul popular avem în vedere imensitatea variantelor locale sau zonale exprimată de zicala populară: „Câte bordeie, atâtea obiceie”.

Calendarul popular și Calendarul Bisericii creștine, având scopuri diferite – primul răspundea nevoilor practice presante, cel de-al doilea eșalonării ritualului creștin de-a lungul anului – au convețuit peste un mileniu și jumătate. A fost un drum lung, cu influențe reciproce masive, pe parcursul căruia slujitorii bisericii au luptat prin toate mijloacele împotriva practicilor și credințelor transmise prin intermediul calendarului popular. Calendarul creștin s-a bazat pe observații și calcule astronomice exacte, ceea ce a făcut posibilă preluarea structurii sale numerice, a sistemului de corecție și a unităților de împărțire a timpului (zile, săptămâni, luni) de către Calendarul popular. Sărbătorile creștine din calendarul ortodox se referă la un număr mare de personaje care au avut o existență reală sau imaginară, canonizate și împărțite pe grade ierarhice (sfinți, apostoli, cuvioși, proroci, arhangheli, mucenici). Deși solar, Calendarul bisericesc cu 365 de zile anul comun și 366 de zile anul bisect, face evidente referiri la calendarul lunar: în calculul sărbătorilor pascale intră nu numai data echinocțiului de primăvară (fenomen astronomic solar), ci și data când astrul selenar ajunge la o anumită fază lunară; calendarul este împărțit în unități de măsură a timpului de origine solară (zilele) și lunară (săptămânile și lunile) etc. Prin repartizarea calendaristică a celor două evenimente fundamentale ale dogmei hristologice – nașterea solară (la solstițiul de iarnă) și moartea urmată de înviere solară (Sinodul ecumenic de la Niceea, ținut în anii 325, fixează Luna Plină) – s-a netezit calea adoptării creștinismului atât de adoratorii cultului solar, cât și de cei ai cultului lunar. Împăcând în egală măsură adoratorii divinității solare și pe adoratorii divinității lunare, creștinismul a reușit să devină o religie universală.

* Extras din cartea Sărbători și obiceiuri românești scrisă de Ion Ghinoiu

Nicolae Grigorescu – Casa pictorului de la Câmpina

 

---

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

---