Iubite Părinte Iustine,
Într-un extraordinar text al poetului francez Henri Michaux – am dat de el de
curînd – este vorba de un candidat la călugărie care-i mărturiseşte stareţului său (abatelui) mănăstirii unde ar dori să fie primit: Să ştiţi, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici încredere în mine şi nici nu cred că poate să-mi fie cu putinţă să-mi fiu mie însumi de ajutor şi cu atît mai puţin altora. Nu am nimic.
Răspunde stareţul:
Ce-are a face! Nu ai credinţă, însă dîndu-o altora, o vei avea şi tu. Căutînd-o pentru altul, o vei dobîndi. Pe fratele acesta, pe aproapele tău, trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai. Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău. Dăruind altuia ceea ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, speranţă – le vei dobîndi şi pentru tine.
„Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai.”
„Dînd ce nu ai, dobîndeşti şi tu ceea ce ai dat altuia.”
Nu-i aşa că e minunat? Nicăieri în afară de Evanghelii, de unele texte din Dostoievski, din Don Quijote şi din textul lui Camus despre Oscar Wilde şi mergerea spre Hristos nu prin suferinţă, ci prin exces de fericire, nu s-a vorbit, cred, mai conform cu învăţătura lui Hristos.
Ceea ce spune Michaux ne lămureşte, poate, mai în adîncime textul referitor la
înfricoşata Judecată. Dai de băut însetatului apa pe care poate nu o ai nici tu, dai de mîncare înfometatului hrana care şi ţie-ţi lipseşte, îmbraci pe cel gol cu o îmbrăcăminte după care jinduieşti şi tu…
”En la donnant (la lumière), tu l’auras. En la cherchant pour un autre. Le frère a la côté, il faut que tu l’aides avec ce que tu n’as pas.”
Nu-i acesta secretul vieţii călugăreşti?
Iată paradoxul creştin în toată plinătatea, puterea şi splendoarea lui.
Iată ce ne cere Hristos: ce pare absolut imposibil! Să dai ceea ce nu ai! Dar iată şi
făgăduinţa nebună, răscolitoare, cutremurătoare: dînd ceea ce nu ai, dobîndeşti tu ceea ce ai dat din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc făcut altuia se reflectă asupră-ţi şi te plineşte pe tine, te înavuţeşte, te preface, te încreştinează.
Desigur! Nici că se putea altfel! Cum oare am fost atît de orb şi de neghiob încît să-mi închipui că Hristos ne cere să dăm ce avem – mult ori puţin. Mare scofală! Altceva ne cere, imposibilul: să dăm ce nu avem. Cum şi El, Dumnezeu fiind, ne-a dăruit moartea Sa de om muritor.
Şi Claudel: De ce vă temeţi? Eu sunt Imposibilul care vă priveşte.
Să piară din noi orice frică, nesiguranţă, deznădejde: călugărul este chemat să dea altora credinţa şi lumina, chiar dacă lui îi lipsesc. Şi să nu se îngrijoreze: dînd va dobîndi.
Întru Domnul,
Avva Nicolae
* Scrisoare trimisă de la București (23 Mai 1988) de către Părintele Nicolae Steinhardt – la Mănăstirea Rohia Părintelui Iustin Sigheteanul.
Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !
Zâmbetul Soarelui 
Lasă un răspuns