Arhiva | Călător în viață RSS feed for this section

„Scara” părintelui Teofil

8 mai

Părintele Teofil propunea spre cugetare o „scară a fericirii”  formată din cinci trepte sau urcușuri, după cinci termeni de origine grecească: teopist – credincios, teodul – cinstitor e Dumnezeu, teognost – cunoscător de Dumnezeu, teofil – iubitor de Dumnezeu, macarie – fericit. Acești termeni se folosesc și ca nume proprii, de exemplu: Teopist, Teodor, Teognost, Teofil, Macarie și alte derivate. Astfel, Scara Părintelui Teofil are următoarea formă:

Cine vrea să fie fericit (macarie) are de urcat treptele:

  1. În primul rând să fie credincios, adică teopist.
  2. Cine are credință Îl cinstește pe Dumnezeu, Îl venerează și devine teodul.
  3. Cine împlinește voia Lui devine cunoscător de Dumnezeu, teognost.
  4. Cine cunoaște pe Dumnezeu acela îl iubește pe Dumnezeu, adică teofil.
  5. Iar cine-i iubitor de Dumnezeu sigur e fericit, adică macarie.    
parintele_teofil_paraian

Arhimandrit Teofil Părăian

Extras din cartea Să gândim frumos ca să trăim frumos – Antologie de cuvinte duhovnicești din scrierile Părintelui Teofil Părăian, Ediție îngrijită de un colectiv condus de Alexandru Socaciu, editura Agaton, 2012


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Marin Sorescu – Minunata definiție a prieteniei

29 apr.

Dacă într-o zi îți vine să plângi, caută-mă…

Nu promit să te fac să râzi, dar pot să plâng cu tine.

Dacă într-o zi îți vine să fugi, caută-mă…

Nu promit că o să te opresc, dar pot să fug cu tine.

Dacă într-o zi nu ai chef să asculți pe nimeni, caută-mă…

Promit să tac oricât vrei.

Dacă într-o zi mă cauți și nu răspund…

Vino repede să mă vezi…

Poate eu am nevoie de tine…


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Frica este produsul necunoscutului

15 feb.

Astăzi, 15 Februarie, este sărbătorită Ziua Națională a Lecturii. Motiv de bucurie, de drag, cu care vă provoc să citiți un fragment dintr-o carte ce tratează un subiect delicat, violența (în relațiile de cuplu, cu atenție către copil, către caracteristicile omului violent), prin lupa de specialitate – abordare despre frică.

Lectură plăcută.

MIHAIL HASMINSKI, PSIHOLOG DE CRIZĂ

Nu e nimic mai de temut decât teama însăși. (Francis Bacon)

– Toți oamenii, de toate vârstele și naționalitățile, au simțit frică la un moment dat în viața lor. Frica poate să ucidă, poate să și salveze. Frica poate să ajute, dar poate și să ducă la deznădejde. Ce este frica, din perspectiva psihologiei?

– Dacă e să vorbim la modul general, frica moderată este o reacție firească a omului la orice situație reală sau imaginară care prezintă o amenințare pentru valorile lui. Valorile respective pot fi: sănătatea, integritatea fizică, o idee, concepția despre sine, copiii, confortul ș.a.m.d.

– Ce stă la baza fricii? De ce apare ea?

– Sentimentul fricii este un produs al necunoscutului: când e ceva ce nu știm sau nu putem anticipa măcar parțial, neștiutul și incertul ne sperie, și acest lucru e absolut firesc, fiindcă în spatele necunoscutului se poate ascunde primejdia, ce poate amenința valorile. Prin urmare, frica normală, moderată, în pofida tuturor senzațiilor neplăcute legate de ea, reprezintă un sentiment indispensabil. E o reacție întru totul normală, legitimă, la pericol, la amenințare (imaginară sau reală), reacție susținută în noi de un instinct foarte puternic – instinctul de conservare.

Frica și durerea au un scop comun: păstrarea vieții. Ele apar în mod frecvent împreună, au multe în comun. Durerea ne semnalează că în organism ceva nu e în regulă, și, dacă nu ar fi durerea, nu am putea supraviețui. Fiindcă organismul nostru e orientat spre perpetuarea vieții. Durerea îndeplinește funcții de avertizare, de semnalizare a faptului că ceva nu e în regulă cu corpul nostru, și în consecință ne ține, de cele mai multe ori, în viață. Și frica îndeplinește o funcție de apărare similară. Ea ne dă de înțeles că ne pândește un pericol și ne face să reacționăm activ. Frica, la fel ca durerea, are rostul de a ne apăra, de a ne face să fim prudenți, de a ne semnaliza că trebuie să reflectăm, să ne adaptăm și să luăm o anumită decizie, potrivită situației respective. Generalizând, se poate spune că și durerea, și frica sunt semnale de pericol, pe care trebuie să le recunoaștem, luând măsuri adecvate pentru depășirea situației periculoase.

– Hai să discutăm mai amănunțit despre necunoscut, care stă la baza fricii.

– Așa cum am spus deja, tocmai necunoscutul ne sperie. Lucrul acesta este cunoscut încă din Antichitate. De pildă, ne-a parvenit ideea lui Aristotel, care afirma că frica este definită ca aștepare a ceva rău.

Țin să remarc că aici cuvântul-cheie este AȘTEPTAREA. Adică, altfel spus, necunoscutul. Tot despre asta vorbea și Sfântul Ioan Scărarul, marele sfânt creștin, care scria că frica este necaz dinainte-închipuit, altfel spus simțământ înfiorat al inimii, tulburat de închipuirea unor rele pătimiri necunoscute. Tot despre asta scria cunoscutul filosof John Locke: Frica este neliniște a sufletului la gândul răului care stă, probabil, să se abată asupra noastră.

Pentru a trăi normal și deplin trebuie neapărat să ne închipuim într-o anumită măsură ceea ce ne așteaptă în viitor, trebuie să fim gata pentru tot felul de neplăceri, să știm cum să le depășim. Dacă nu vom avea o viziune mai mult sau mai puțin limpede asupra situației, dacă situația se schimbă brusc și nu știm ce va fi în continuare sau dacă nu știm cum să reacționăm la un anumit iritant, apare frica. Aceasta apare cu ușurință în situația insuficienței de informație. De aceea, una peste alta, se poate afirma că știutul, previzibilul, prognoza exactă, analiza situației, gândirea flexibilă ne eliberează de frică; cu cât ne orientăm mai bine în situație, cu atât avem mai puține frici.

– Dar de ce ne temem atât de mult de anumiți oameni?

– Ne temem doar de cei de la care nu știm la ce să ne așteptăm. Uitați-vă: câteodată ne este frică să ne ducem la un necunoscut și să-i cerem ceva – fiindcă NU ȘTIM ce ne va spune (dacă am ști, nu ne-ar fi frică). Pe când de la o persoană cunoscută, previzibilă, ale cărei reacții ne sunt familiare, nu ne temem să cerem.

– Dar de ce ne temem atât de mult să facem alegeri, să luăm decizii?

– Ne este frică să luam decizii pentru că NU SUNTEM CONVINȘI că ele sunt corecte (dacă am fi convinși, nu ne-ar fi frică). Ne temem să trăim – pentru că NU ȘTIM cum să trăim, viitorul ne sperie prin NECUNOSCUT (dacă am ști, nu ne-ar fi frică), ne este frică atunci când cineva NECUNOSCUT se ivește de după colț PE NEAȘTEPTATE (dacă ar fi cineva cunoscut și am aștepta de la el anumite acțiuni, nu ne-ar fi frică).

– Se poate spune că, cu cât mai mare este necunoscutul, cu atât mai mare este frica?

– Da, fricile sunt cu atât mai puternice cu cât ne orientăm mai prost într-o anumită situație, cu cât este mai mare necunoscutul.

– Dar dacă mă tem de vaccin sau de operație? Aici nu este vorba de necunoscut. Știu foarte bine că o să-mi facă injecție, știu asta! Sau știu că o să aibă loc operația. Sau, de pildă, mi-e frică de gândaci – dar știu foarte bine ce sunt gândacii!

– Da, la prima vedere pare că în asemenea cazuri nu este loc pentru necunoscut, că frica apare absolut gratuit, dar nu este așa. Treaba e că există frici imaginare și frici reale.

De pildă, dacă urmează să vi se facă o injecție, vă imaginați că o să fie foarte dureros (în cazul operației vă zugrăviți în imaginație imagini cumplite ale intervenției chirurgicale, fără ca rezultatul acesteia să vă fie evident). Și de aici apare factorul necunoscutului. Vă așteptați la durere, a cărei intensitate nu o știți. La fel și cu gândacii. Imaginația vă va arăta cât sunt aceștia de oribili și dezgustători (dacă o să se suie pe mine acum?), și iarăși, nu știți ce se va întâmpla când veți intra în luptă cu gândacul respectiv. În cazul dat, vă speriați singuri, introducând prin fantezia voastră factori ai necunoscutului. Deși pentru altcineva – de pildă, pentru soț (care nu dă frâu liber imaginației, ci știe foarte bine că gândacii nu sunt periculoși pentru oameni) – lucrul acesta poate să pară caraghios.

Vă rog să observați că, după ce operația sau injecția a fost făcută, după ce gândacul a fost omorât (adică necunoscutul a fost înlocuit prin cunoscut), trece imediat frica de aceste operațiuni. Îndată ce lucrurile se clarifică, fanteziile dispar – dispare imediat și frica. Fiecare om a avut multe prilejuri pentru a se convinge de acest lucru, dar nu le-a dat însemnătate.

Trebuie spus că uneori frica nu-și are cauza în necunoscut, ci reprezintă pur și simplu un stereotip comportamental, un reflex comportamental care a prins rădăcini. Aceasta, de pildă, se întâmplă în mod frecvent atunci când omul se teme din copilărie de șoareci, după care s-a făcut mare, dar tot se teme când îi vede. Aceasta este altă frică, asupra cauzei căreia nu ne vom opri în discuția noastră.

– Dar dacă după operație tot mă tem – de complicații, să zicem?

– Frica dinainte de operație, de care am vorbit, a dispărut, căci operația a fost deja făcută, dar în acest caz a apărut o nouă frică: frica de complicații. Și aceasta este legată tot de necunoscut. Când va trece perioada postoperatorie și va deveni limpede că nu mai poate fi vorba de complicații, și în această chestiune se vor clarifica lucrurile. Și frica va trece.

Lucrând în Centrul oncologic, de multe ori am văzut la pacienții mei acest mecanism de apariție a fricilor. La început, în perioada diagnosticării, omul se teme că o să i se descopere un cancer. Pe urmă este pus diagnosticul exact, și această frică dispare. Omul își dă seama că asta s-a întâmplat deja, necunoscutul va dispărea în această privință. Acum, bolnavul se teme însă de tratamentul anticanceros. După ce a făcut acest tratament, iar boala a intrat în remisiune, dispare și această frică. Apare însă următoarea: frica de recidivă. Să zicem că a avut loc recidiva. Omul își dă seama de asta. Și frica de recidivă dispare, dar începe frica de prognostic și de tratamentul care urmează. Și așa mai departe. Fricile se înlocuiesc una pe alta, transformându-se dintr-una într-alta.

– Mai puteți da exemple care ilustrează legătura dintre necunoscut și frică?

– Voi da exemplul recruților care au ajuns pe front pentru prima dată. În această etapă, ei reprezintă doar o gloată, care e gata să se panicheze în orice clipă. Acești soldați, care n-au trecut încă prin botezul focului, se tem de orice, n-au nici un fel de experiență. Situația este pentru ei absolut imprevizibilă și, în legătură cu asta, frica lor este foarte puternică. Trece însă o vreme, iau parte la lupte, dobândesc pricepere, capătă experiență, sunt în stare să prevadă multe lucruri. Cu timpul, ei încep să-și dea seama la ce se pot aștepta pe câmpul de luptă, află legile după care se poartă lupta și metodele prin care se pot apăra. Astfel, cunoștințele dobândite, relativa previzibilitate a situației și experiența alungă frica.

Încă o dată spun: cunoașterea, experiența, analiza situației și înțelegerea ei corectă înving frica, așa cum raza de lumină destramă întunericul, transfigurând tot ce este în jur.

– Ați vorbit, în exemplul cu injecția, despre fricile imaginare. Cum poate fi învinsă frica din imaginația noastră? Fiindcă acest caz nu e, probabil, unul rar.

– Aceasta este o problemă foarte importantă, fiindcă în componența oricărei frici imaginația joacă un rol foarte important.

Încă un exemplu: ziua, toți trec pe lângă cimitir fără nici o frică. Noaptea, lucrurile stau cu totul altfel… Ni se poate face frică. Bineînțeles, suntem oameni cu scaun la cap și nu ne temem că o să ne atace răposații. Și atunci, de unde vine frica? Aici intră în priză fantezia. Începem să ne închipuim tot felul de lucruri și să ne speriem singuri, așa cum se sperie copiii unul pe altul în tabără cu istorii înfricoșătoare. Ne imaginăm scene pe care le-am citit în cărțile de groază. Imaginația ne zugrăvește multe momente de acest fel, și, treptat, chiar ne apucă groaza.

Problema este aici că pentru conștientul nostru e absolut totuna dacă situația are loc în realitate sau în imaginație. El va reacționa la fel în ambele cazuri. Mai mult decât atât, și mecanismele fiziologice vor funcționa la fel atât în primul, cât și în al doilea caz. Un exemplu clasic de psihologie: dacă omul va închide ochii și își va imagina o lămâie, iar apoi cum taie acea lămâie, apoi cum va băga o felie în gură, va observa (dacă și-a imaginat lucrul acesta foarte clar) că salivează din abundență. Adică imaginația vie a pus în mișcare mecanisme fiziologice concrete. Și frica este strâns legată de imaginație. Dacă ne imaginăm (sau, mai frecvent, pur și simplu ne sugestionăm) ceva care provoacă frica, vor începe, de asemenea, modificări absolut concrete în starea fiziologică (creșterea frecvenței contracțiilor cardiace,a  tensiunii arteriale, modificări hormonale). La rândul lor, aceste modificări vor consolida fricile imaginare și… tot așa, într-un cerc vicios. Și uite că în starea aceasta va fi deja greu, într-adevăr, să distingem realul de imaginar.

Adeseori, fricile noastre neîntemeiate, formate de imaginația bogată, duc la urmări deplorabile în viața de zi cu zi. Nu demult, un bărbat mi-a povestit la consultație următorul lucru. Își aștepta soția să vină din delegație. Aceasta a sunat și a zis că întârzie două zile. Imaginația lui s-a inflamat. A început să creadă că soția și-a găsit un amant, că-l amăgește intenționat, că relația cu pricina o să le distrugă familia. Pe urmă și-a închipuit că soția o să divorțeze de el și că o să trăiască cu bărbatul respectiv, pe când el o să rămână singur pentru totdeauna și nimeni nu o să-l mai iubească. În continuare, fantezia i-a arătat că viața lui s-a terminat, că n-o să mai fie niciodată fericit. Așa, treptat, s-a montatsingur. I-a pierit pofta de mâncare, i-a crescut tensiunea, i s-a dus somnul, a început să-l doară inima. În cele din urmă, a ajuns la spital cu infarct. De ce? Din cauza fanteziilor. Acest bărbat a completat NECUNOSCUTUL, nesiguranța, de la care a început frica inițială, cu cele mai îngrozitare închipuiri, care au dus la probleme reale. Acest caz nu este din păcate ceva unic, ci un lucru destul de frecvent întâlnit. Prin propriile noastre fantezii, care ne amplifică fricile, putem transforma realitatea într-un infern. Ceea ce foarte des și facem.

– Ce ne puteți spune despre mecanismul apariției fricilor?

– Capacitatea de a te orienta și de a analiza situația vine treptat. Astfel, omul intră chiar de la naștere într-un anumit sistem. La început, este un sistem simplu de tot. De pildă, sugarul trebuie să înțeleagă chiar din primele zile unde este mama. Pentru nou-născut, mama este totul: siguranță, hrană, mângâiere. De aceea, a înțelege unde este mama, a o deosebi de ceilalți (la început după miros, după voce, apoi și după față) e o necesitate fundamentală a copilului. Dacă copilul NU ȘTIE unde e mama, el simte frică, plânge. De asemenea, se sperie de sunetele NECUNOSCUTE, de oamenii NECUNOSCUȚI, de vocile, acțiunile, locurile NECUNOSCUTE. Pe urmă, treptat, zi după zi, câmpul cunoașterii se lărgește, și copilul începe deja să înțeleagă ce poate să facă și ce nu, începe să deosebească noaptea de zi, să îți dea seama că, pe lângă mama, există și alți oameni… Și așa, treptat, apare înțelegerea a ceea ce se întâmplă în lume. Dar tot ce iese dintre limitele acestui sistem înțeles de el dă naștere unei frici de mai mare sau mai mică intensitate. Și tot așa, de-a lungul întregii vieți.

– În mod corespunzător, frica va trece dacă se reintră între limitele sistemului? De la necunoscut la previzibil?

– Desigur, dacă vom reintra în limitele previzibilului, ale prognozei clare, dacă se va micșora numărul de factori necunoscuți, dacă va apărea senzația de stabilitate și ordine, atunci și frica va trece (pe măsură ce vom intra în limitele sistemului respectiv). Cel mai frecvent, sistemul își extinde, cu timpul, limitele. Despre aceasta Shakespeare spunea: Dintre toate simțămintele josnice, frica e cel mai josnic, dar cunoașterea firii acesteia o destramă.

Există situații de care omul se lovește în viață și care îi provoacă o mare frică (pierderea cuiva apropiat, divorțul, violența, diverse stresuri etc.). Toate acestea provoacă o totală dezorientare, dezadaptare, prăbușirea întregului sistem de viață, tulburarea perspectivelor. Și trebuie să treacă o vreme ca să intrăm iarăși în limitele sistemului pe care îl înțelegem, ca să apară predictibilitatea, ca să ne adaptăm la noile condiții.

– Mulți oameni își provoacă dinadins frică uitându-se la filme de groază, practicând sporturi extreme sau apelând la distracții de genul montagne russe. De ce fac asta?

– În primul rând, când omul simte frică, are loc eliberarea în sânge a unor doze mari de hormoni speciali, care trebuie să susțină organismul în lupta cu pericolul. Cel mai cunoscut dintre aceștia este adrenalina. Acest hormon pune în mișcare anumite procese biochimice, care la rândul lor provoacă omului o satisfacție specifică. Ca să vorbim mai simplu, este un tip de narcomanie, care în majoritatea cazurilor nu provoacă o dependență atât de intensă ca nicotina sau heroina, dar totuși provoacă dependență. Tocmai aceasta este explicația comportamentului oamenilor care caută mereu risc, senzații tari etc.

În al doilea rând, asta se face pentru a alunga frica lăuntrică învingând o frică de alt gen. Cum se spune, cui pe cui se scoate. Sentimentul mai puternic îl înăbușă pe cel mai slab. Dacă omul are frici fundamentale (frica de boli, de viață), învingerea unei alte frici (de pildă, în sporturile extreme) îl ajută, în mod paradoxal, să-și creeze iluzia că face față fricilor fundamentale.  De pildă, învingându-și fricile în sporturi extreme, omul obține iluzia că își ține viața sub control, că și-o dirijează, se simte puternic. Firește că în acest mod nu va scăpa de fricile fundamentale, însă, repet, obține iluzia că scapă. Destul de larg cunoscut este fenomenul când, de pildă, bolnavii care au aflat că suferă de o maladie incurabilă, oamenii care au pierdut pe cineva apropiat ori s-au izbit de serioase probleme de viață, care trec prin etape grele din viața lor, încep brusc să se pasioneze de sporturile extreme, literalmente făcând echilibristică pe muchea vieții, expunându-se riscului. Ei bine, acesta este exact un caz de acest gen.

Și, în fine, în al treilea rând, avem de-a face cu dorința de a-ți arăta ție însuți sau celor din jur că ești curajos, că ești tare. Adică oamenii încearcă să nu-și rezolve fricile în interiorul lor, ci să le arate celor din jur că nu se tem de nimic. Pentru ei este mai important ceea ce par decât ceea ce sunt de fapt. Foarte frecvent se întâmplă asta la adolescenți. De aici atracția acestora către puterile întunecate (goticul, satanismul), de aici dragostea lor pentru genul horror, de aici și extreme-ul, care într-adevăr supune pericolului și propria lor viață, și viața altora. Paradoxal, dar în general tocmai acești oameni sunt panicoși și lași dacă se întâmplă ceva cu adevărat serios.

– Dar cum să ne luptăm cu fricile? Ce spune despre asta psihologia contemporană?

– Trebuie spus că psihologia contemporană, din păcate, nu propune prea mare lucru. Diferitele școli vin cu diferite teorii ale luptei cu fricile, începând de la analiza trecutului și terminând cu diverse metode comportamentale. Câteodată, acestea dau rezultat temporar, dar mai frecvent rezultatul lipsește – chiar și acela temporar. Eu cred că acest lucru este determinat de faptul că este definită în mod greșit natura fricii.

Dintre recomandările generale, cele mai eficace sunt următoarele.

Până când frica n-a atins o intensitate mare și nu s-a transformat în panică, trebuie să scăpăm de necunoscut, care este cea mai importantă cauză a fricii – adică să ne lărgim sfera cunoașterii (am spus deja că aceasta este indispensabilă) -, trebuie să învățăm să stabilim prioritățile, trebuie să analizăm problema din toate unghiurile.

În plus, trebuie neapărat să trecem peste atitudinile și principiile care în urma analizării situației se dovedesc a fi greșite. E foarte important să renunțăm la imaginea pe care ne-am creat-o și, debarasându-ne de mândrie, să ne facem o părere lucidă despre noi înșine, despre calitățile și defectele noastre, despre relațiile noastre cu oamenii, despre perspectivele pe care le avem ș.a.m.d.

Și, în fine, trebuie să cerem ajutor, călcându-ne pe trufie. Dacă nu vei cere ajutor, cum va putea să intre în capul tău, ca să zic așa, și, clarificându-ți problemele, să te ajute?

– Oamenii au avut frici dintotdeauna. Și se descurcau cumva cu ele și când nu existau psihologi și nici metode farmacologice de tratament. Înainte nu existau metode eficace de luptă cu fricile?

– Da, asemenea metode au existat și există. Mai mult decât atât, metodele acestea sunt mai eficace decât multe dintre cele contemporane, și au trecut testul timpului. Cea mai eficientă metodă pentru izbăvirea de frici ne e propusă de Ortodoxie.

Din Viețile sfinților cunoaștem numeroase istorii despre oameni care nu se temeau de nimeni și de nimic, afară de Dumnezeu. Sfântul Serghie din Radonej nu se temea nici de urșii care trăiau în aceeași pădure cu el. Este binecunoscută povestea unui preot nou-mucenic din Vologda. În anul 1921, acest preot a fost arestat de poliția politică. La interogatoriu, anchetatorul i-a cerut să-i dea odoarele bisericești pe care le-a ascuns, vrând să le confiște în folosul bolșevicilor. La această pretenție, preotul a răspuns, neînfricat, printr-un refuz categoric. Anchetatorul i-a arătat soldatul înarmat și i-a spus pe șleau: Dacă nu-mi spuneți imediat unde ați ascuns odoarele, vă împușcăm chiar azi. Gândiți-vă mai repede. Am puțin timp și mulți șefi. Preotul a răspuns: Cu împușcarea poate fi speriat doar cel ce are puțin timp, mulți șefi și o singură lume, nu cel ce are veșnicia, un singur Dumnezeu și două lumi întregi.

Istoriile acestea ilustrează bine lipsa fricii la omul cu adevărat credincios. Sfinții Părinți considerau că orice frică, în afara fricii de Dumnezeu, este semn al lipsei de libertate și desăvârșire lăuntrică. Și chiar așa și este. Uitați-vă cum este condusă întreaga lume prin frică. Teroare, represii, crime, boli, epidemii, amenințări la adresa stabilității vieții, la adresa sănătății, la adresa poziției sociale ș.a.m.d. Cunoscând și înțelegând fricile oamenilor, este ușor să-i manipulezi. Aceasta se petrece peste tot, în cele mai diverse sfere ale vieții. Folosindu-se de fricile noastre, politicienii ne conving să alegem ceea ce nu ne este avantajos, iar comercianții ne conving să cumpărăm ceea ce nu ne trebuie. Și mai subtil și abil îi manipulează însă pe oameni demonii, urmărind un singur scop: cel de a-i depărta pe oameni de Dumnezeu. Cu toții suntem robi ai fricii și ai celor care ne pot controla prin această frică.

– Da, dar tot rămâne o frică – frica de Dumnezeu. Înseamnă că și robia acestei frici rămâne. Care este atunci diferența? Am schimbat mulțimea celorlalte frici pe una singură, o robie pe altă robie?

– Mulți oameni, care nu cunosc bine Ortodoxia, au o părere greșită despre frica de Dumnezeu. Sfinții Părinți spuneau că aceasta este frica de a-L întrista pe Dumnezeu. Dacă aveți, să zicem, un tată bun, drept, inteligent, plin de compasiune, o să vă fie frică de el?

– Nu, dacă ar fi așa cum spuneți, bineînțeles că nu.

– Dar atunci vă veți teme să-l amărâți! Ei bine, cam așa trebuie înțeleasă și frica de Dumnezeu. Dumnezeu este Desăvârșirea, adevărata Bunătate, Dreptate și Iubire! Apropo de frică, în legătură cu iubirea și frica, Apostolul Ioan spune: În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsă, iar cel ce nu se teme nu este desăvârșit în iubire (I In. 4, 18). Aici este vorba tocmai despre faptul că cine nu-L are pe Dumnezeu – nu are iubirea în inima sa – e chinuit de frici.

Îl voi mai cita și pe Sfântul Efrem Sirul, care explică legătura dintre frica de Dumnezeu și fricile obișnuite: Cine se teme de Domnul, acela e mai presus de orice frică, acela a înlăturat și a lăsat departe în urma sa toate fricile acestui veac. Departe este de orice teamă, și nici o înfiorare nu se va apropia de el.

Iar un alt sfânt, Cuviosul Ioan Scărarul, spune: Cel în care nu este frica de Domnul se teme adeseori și de umbra sa. Nu-i așa că de noi este vorba, de oamenii care nu se tem să-L întristeze pe Dumnezeu, și de aceea suferă temându-se de toate câte sunt pe lumea asta?

Și cred, bineînțeles, că de înlocuirea unei robii prin alta tot nu poate fi vorba. Dimpotrivă, omul e în robie dacă nu-L cunoaște pe Dumnezeu. Dacă este cu Dumnezeu, atunci încetează să fie rob, fiindcă Dumnezeu îl privește ca pe un fiu, și nu poți să fii rob propriului Tată, care este Iubire! Tocmai despre asta vorbește Apostolul Pavel când le amintește creștinilor: N-ați primit duh al robiei, spre temere, ci ați primit duh de înfiere, prin care strigăm: <<Avva>>, [adică] <<Tată>>(Rom. 8, 15).

– Adică trebuie să fim cu Dumnezeu ca să învingem frica?

– Da, exact. Legătura dintre frică și insuficienta credință a arătat-o și Domnul Însuși, când le-a zis apostolilor, care se speriaseră de furtună: De ce vă temeți, puțin credincioșilor? (Mt. 8,26). Sprijinul pe care ni-l dă Dumnezeu și faptul că fără El suntem neputincioși sunt ilustrate de următorul exemplu ușor de înțeles: să zicem că ne ducem seara într-un loc periculos. Probabil că nu o să ne temem să mergem chiar în parcul cu cea mai proastă reputație dacă avem cu noi un pluton de trupe speciale care ne vor păzi, dar dacă suntem singuri bineînțeles că ne temem! De ce? Pentru că aici totul este imprevizibil. Pe când cu un pluton dotat cu arme automate ne simțim în siguranță, deoarece știm că el o să ne păzească de orice huligan și de orice fiară. De aceea, cu ajutoare nu ți-e frică să te duci, pe când de unul singur ți-e frică.

Sfinții nu se temeau de nimic tocmai pentru că oamenii credincioși sunt cu Dumnezeu, iar Dumnezeu este cu mult mai puternic decât orice trupe speciale. De ce să se teamă, dacă sunt cu Dumnezeu? Și nu se temeau nici de fiare sălbatice, nici de armate dușmane, nici de boli, nici de stihii, nici de lipsa înțelegerii din partea oamenilor. Dacă Dumnezeu este cu noi, cine e împotriva noastră?, spuneau ei.

Continuând analogia, se poate spune: ca trupele speciale să meargă cu tine în pădure, trebuie să le chemi. La fel și cu Dumnezeu: dacă vrei ca El să-ți fie alături, trebuie să Îl chemi în ajutor. Și ajutorul va veni, tocmai atunci când trebuie. Iar a-L chema pe Dumnezeu în ajutor putem printr-o simplă rugăciune, cu propriile cuvinte, venite din inimă. Să nu ne îndoim că El o va auzi.

– Dar mulți dintre cei care suferă de frică vor spune imediat că pentru ei o asemenea cale pentru a scăpa de frică este inacceptabilă…

– Asta e ca și cum ni s-ar spune: Ia o lanternă, luminează-ți drumul, și n-o să-ți fie atât de frică să umbli noaptea, la care noi vom replica îndârjiți că lanterna n-o să ne ajute cu nimic, deși n-am luat-o în mâini și nu i-am înțeles funcționarea. N-ar fi însă mai rațional măcar să încercăm mijlocul acesta? Milioane de oameni au trecut prin lupta cu patimile, cu mândria, cu sociofobia. Și, în pofida gravității acestor probleme, cu ajutorul acestei arme au învins, s-au însănătoșit sufletește și pe urmă au început să trăiască normal – și, ceea ce este important, să se bucure de viață.

Din păcate, mulți au o atitudine sceptică față de asemenea cazuri de însănătoșire, primesc cu ostilitate orice sfat: Eu nu cred în așa ceva!, Pentru mine asta nu reprezintă o ieșire!. Dar ce riști, omule? Dacă n-o să-ți placă, n-ai decât să renunți, și gata. Oare poate să fie ceva mai rău decât ceea ce ai acum – o frică obsesivă, mizerabilă, chinuitoare și necontenită, care te scoate din minți?

Extras din cartea Cum să nu devii victimă, cum să nu mai fii victimă, Editura Sophia, 2019

*


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Gând de Duminică – recunoștința – secretul oamenilor fericiți

30 ian.

Cu recunoștință pentru un dialog valoros… din conținut…

  • Doamne, îți mulțumim pentru ceea ce ne-ai dăruit, Iartă-ne pentru tot ceea ce am păcătuit, Luminează-ne, Doamne, sufletul, mintea și calea vieții.
  • Îmi place să mă înconjor cu oameni de valoare, care adaugă valoare celorlalți.
  • Preafericitul DanielToți suntem tineri, dar cu vârste diferite.
  • De asemenea, gesturile nerușinate, vorbirea nesăbuită sau glumele murdare nu sunt potrivite. Ci, mai degrabă, mulțumirile.
  • Sunt mulțumitor și recunoscător echipei.
  • Suntem ceea ce dăruim!


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Crăciun fericit!

25 dec. Crăciun-fericit

Crăciun fericit și un An Nou 2022 cât mai îmbelșugat!


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !