Arhiva | Un gând, o vorbă bună RSS feed for this section

Femei perfect de imperfecte

13 mai

Femei perfect de imperfecte este titlul unei cărți scrise de opt femei ce au trecut prin diferite experiențe de viață, care le-au determinat să facă loc schimbării la 360 de grade.

Este genul de carte care te poartă prin cele mai extreme emoții și te ajută să tragi concluzii în sfera a ceea ce trăiești zi de zi.

Mi-a plăcut mult această înșiruire inspirată de rânduri de povești personale cu iz de tâlc la final. Am citit tot în mai puțin de 24 de ore și-mi rămâne permanent în parcursul vital.

Până te hotărăști să o pui în biblioteca ta, am extras câteva pasaje, cu trimitere la autor, dar nu în ordinea în care sunt prezentate în carte. Ah și să nu uit, eroinele, personajele principale, profesionistele, femeile frumoase care expun, au o cam mare legătură cu orașul Iași.

***

Raluca Luca

Cine sunt eu? Sunt un muritor de rând căruia îi place să zăbovească printre filele nescrise ale vieții. Îmi pierd vremea ascultându-mi gândurile, citind o carte sau zăbovind într-o discuție cu un om drag, la un ceai.

Pentru că sentimentul de libertate e neprețuit, iar pasiunile sunt un pericol pentru el, mă declar admiratoare și nu pasionată. Refuz cu greu o plimbare cu motorul sau câteva ore cu scârțâit de cauciuc. Se pare că am și eu păcatele mele.

… Întâmplător mă întreb dacă mă definesc ele pe mine sau eu pe ele. Tind să cred că eu sunt principalul vinovat pentru că iubesc încrederea, perfecțiunea și frumosul. Și cred doar în puterea individului de a face posibil și ceea ce pare imposibil.

Cine vreau eu să fiu? Vreau să fiu om, unul frumos. Vreau să te privesc în ochi, oricine ai fi tu, să îți zâmbesc sincer, să îți mulțumesc, să îți spun te iubesc dacă asta simt pentru tine, să îți inspir calm în cele câteva minute pe care le petrecem împreună. Să te simți acasă în prezența mea, să simți că ești în locul în care îți dorești să fii în acel moment, oriunde am fi.

***

Alexandra Cristea

Dintotdeauna mi-a plăcut să colecționez citate: să le descopăr, să le transcriu și apoi să le recitesc, până când sensul cuvintelor îmi rămânea întipărit, pe veci, în suflet. Acum le găsești pretutindeni, distribuite până la epuizare pe rețelele de socializare, imprimate pe tricouri, căni, poșete și chiar piele de om.

Când eram eu copilă, însă, agenda era cam singurul loc unde le puteai aduna.

O am și-acum: agenda mea bleumarin, cu texte decupate de prin reviste, cu fotografii ale artiștilor mei preferați, cu versuri din cântece depresive și cuvinte mărețe, scrise de autori ce sufereau din dragoste. În fiecare zi o deschideam și reciteam fiecare pagină înainte să adaug un alt fragment. De la Metallica la Jane Austen, de la Gun N’s Roses la Bacovia, am adunat tot soiul de fraze, rime și subînțelesuri, care mă fac și acum să zâmbesc și să retrăiesc clipele adolescenței.

Iar, la un moment dat, răsfoind-o, am dat de niște vorbe care ar putea rezuma întreaga mea viață sentimentală:

Într-o bună zi, o să apară cineva deosebit în viața ta, care o să te facă să înțelegi de ce nu au funcționat relațiile tale anterioare!

***

Andreea Marinciu

Așa a început călătoria mea pe un drum noroios și urât.

Era o seară călduroasă de vară. Cu o zi înainte ca el să împlinească 23 de ani. Probabil râdeam și glumeam când lui i-a sunat telefonul și eu am pus mâna să văd cine îl suna. Era cealaltă. M-am zbătut să pun prima mâna pe telefon și să îi răspund, să îi spun că sunt eu cea-care-este-acum-cu-el, oficiala. Atunci am primit prima palmă. O palmă care m-a dat cu capul de bordul mașinii și mi-a zdruncinat toate gândurile celor 20 de ani. A urmat o tăcere în care nu ne mai gândeam la nimic. Abia respiram, eram într-o transă asemănătoare cu acele momente în care deschizi pentru prima dată ochii după ce ai ieșit din operație. Tot trupul îți este amorțit și până și gândurile te dor.

Am refuzat să fac o șcenă, am refuzat să spun ceva pentru că deja eram pe drumul greșit în care îi găseam lui scuze și mie motive de vinovăție.

Între timp pe rănile mele au crescut flori. Frumoase flori de primăvară, de copaci în floare. Am învățat dezamăgirea și disperarea, sentimentul că ți se rupe și ultima celulă din tine, am învățat strigătul mut, dar și pe cel din cuvinte pe care nu îl aude nimeni. Că oamenii sunt și așa. Și violenți, și lași, și că te lasă la greu, și slabi, și dependenți și că uneori nu poți lupta pentru tine. Am învățat că pot să ascund adevăruri dureroase dacă vreau și că nu există dragoste pe care nu o poți uita, că putem fi al dracului de iraționali dacă vrem și că ne pierdem respectul pentru noi într-o secundă, că există alegeri greșite, că poți să accepți violența, șantajul, furtul, amenințările cu moartea. Că suntem discriminate ca femei.

Există urechi care te aud dacă strigi în direcția potrivită. Există oameni care își asumă riscuri pentru tine atunci când tu nu ești capabil. Există viață după violență. Trebuie să spui Ajutor.

***

Andreea Ignat

Hai să recunoaștem! Noi, femeile, suntem o specie aparte! Nu degeaba se plâng atâta bărbații că nu ne înțeleg, când, de fapt… nici noi nu prea ne înțelegem. Ba suntem nemulțumite, ba vrem altceva, dar nu știm nici măcar noi ce e acel ceva mai exact. Visăm în fiecare zi cu ochii deschiși la cai verzi pe pereți și nu ezităm să ne întrebăm Cum ar fi dacă…?. În plus, gândim zece chestii pe minut și suntem în stare să ne gândim la tot felul de lucruri până și în cele mai inadecvate locuri. Ce mai, suntem un ecran cu sute de tab-uri deschise și ne credem super-eroine gata în orice moment să salveze lumea!

Și am vrea noi să ghicească și ei măcar o dată, dom’le, la ce ne gândim, să ne facă acea surpriză care coace în capul nostru de atâtea luni, să ne spună acele cuvinte la care visăm, să facă efectiv lucrurile pe care așteptăm să le facă. Aluziile nu funcționează cu ei! Altfel, toate așteptările tale sunt degeaba, iar dezamăgirea își face loc imediat! Ah, și e musai să le reamintești și să le zici de mai multe ori ce și cum! Cu liste scrise, cu remindere și grafice!

***

Carmen Păun

Sarcina a venit ca ceva absolut natural în viețile noastre, aproape imediat după ce am terminat cu nunta. Ne iubeam și părea perfect natural ca un botez să urmeze bucuriei de a fi devenit soț și soție. Asta e, recunosc, nu sunt vreo femeie super modernă sau ultra interesantă care să amâne aceste momente. Sunt una dintre milioanele de femei care pune mare preț pe conceptul de familie pentru că așa am crescut și, cu bune și rele, am crescut frumos. Până la urmă, mișcarea feministă presupune libertatea de a alege, nu-i așa?

***

Irina Butnaru

S-au întâmplat multe. Și bune și rele, dar în ultima perioadă nu am știut să le apreciez, așa cum ar fi trebuit, pe cele bune, și m-am concentrat mai mult pe cele rele. Acum mi se pare o prostie. Atunci mi se părea normal. În loc să apreciez ceea ce era frumos și important în viața mea, mă canalizam pe tot ceea ce nu funcționa așa cum aș fi vrut și mă dădeam cu capul de pereți, întrebându-mă de ce mi se întâmplă mie niște lucruri, în loc să mă întreb ce alternative și soluții aș avea să le rezolv.

Am înțeles că timpul petrecut cu fiecare din cei la care țin sau pe care îi iubesc poate fi un timp de calitate, care să mă învețe mereu ceva nou despre mine și despre ei. Am ales să văd soarele de dincolo de nori, am ales să fiu recunoscătoare pentru aici și acum, am ales să văd partea pozitivă și frumoasă chiar și în situațiile care păreau a fi cufundate doar în negură. Astfel, s-a confirmat faptul că, dacă aduc schimbări la propria persoană, acestea vor genera schimbări de la cei din jur, ca un răspuns automat.

***

Smaranda Biliuți

Am o familie fără să fiu resemnată în rutina rolului de mamă. Eu nu sunt doar o mamă, sunt și femeie, iubită și prietenă și tovarăș de motor! Am impresia că fiecare rol are locul său în minte și-n sufletul meu. 

Eu port jeans, tricouri, rochițe, haine normale, fără pretenții. Am învățat să spun ce gândesc cât pot de des, e drept că doar de vreo câțiva ani și doar datorită lui Buți, dar am învățat și oamenii au început să se obișnuiască, ba chiar să aprecieze asta! Am grijă cât pot de bine de familie și de casă, fără să mă gândesc că trebuie să fiu Wonder Woman și să fie totul bec, iar cina să fie aburindă pe masă, când intră Domnul în casă. 

Am grijă să-mi fac treaba la birou și, deși uneori pot părea prea relaxată, sunt nopți în care trec în revistă ce-am făcut și ce mai am pe listă.

***

Nancy Samargiu

Îmi place să și fac ce spun, nu doar să las la nivel de vorbe. Dar aceste texte nu sunt de fapt despre noi, Belvele, ci despre valori, despre ce au oamenii mai bun în ei, despre lucrurile mărunte dar care ne pot face viața mai plăcută, mai ușoară. 

Personal, doresc să cred că aprecierea de care mă bucur își are rădăcina în respectul pe care îl am pentru cei din jur, indiferent dacă lucrează ca portari, femei de serviciu sau sunt directori și șefi, și că pun în practică ceea ce spun. Fără compromisuri. Și este o stare superbă!

femei-perfect-de-imperfecte

Editura Libris Editorial, 2017

* O melodie care poate da o parte de contur (poate) poveștilor


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Corina Chiriac – Despre celebritate

18 apr.

Am să încep cu o concluzie personală: celebritatea este o greutate pe care o porți în spinare și mai și plătești ca să o cari după tine. Pe de altă parte, este o permanentă echilibristică sus pe o sârmă, fără să ai plasă dedesubt. Oricât ți s-ar explica, o înveți doar în practica personală. E un miraj a cărui realitate se poate să nu-ți mai placă dacă l-ai ajuns din urmă.

Celebritatea, mai ales dacă ți se întâmplă peste noapte, te amețește la început și riști greșeli mici sau mari față de cei din jur. Este greu de crezut că cineva care devine celebru peste noapte să nu fie deloc influențat, să nu i se urce deloc la cap, să nu fie deloc amețit, ca de-o băutură tare pe care o bea prima oară.

CorinaChiriac_MinuniTrăite_2021

Autograf Corina Chiriac, Martie 2021

 

Celebritatea ca și bogăția este una dintre încercările grele ale destinului. Ca și fericirea, celebritatea te dezechilibrează și poți cădea pe una din pantele de sub tine. Da, celebritatea poate fi un pod, o punte către o altă poziție socială sau financiară mai bună, dar aș compara-o mai degrabă cu o punte suspendată peste un gol, peste pericolul de a cădea parțial, temporar sau definitiv.

Când devii celebru, părăsești piciorul de pod pe care te aflai și străbați cum poți până la celălălalt picior de pod care te duce pe uscat. Pe alt mal. Chestia tare e că acest pod este urmat mereu de altul și apoi de încă unul și nimeni nu poate da sfaturi despre cum să pășești pe această suită de poduri și cum să te menții în echilibru. E greu să dai sfaturi de genul ăsta.

Mai întâi, fiindcă depinde de destinul fiecăruia. Inclusiv faptul de a te naște într-o perioadă prielnică activității tale artistice cred că face parte din destin. Apoi, depinde de talent, de perseverență, de o construcție nervoasă bună, de sănătate și de un pic de nebunie iresponsabilă.

Trebuie să îți placă să fii văzut. Trebuie să ai umor să nu te prăbușești de groază că ai greșit ceva mărunt, dar cel mai important, trebuie să iubești oamenii, să vrei să le comunici că-i iubești, să te scalzi în baia de dragoste care se creează între tine și public dacă tu reușești să le transmiți iubirea ta. Acest fenomen spiritual este probabil cel mai puternic drog pentru că îți umple ceșcuța Sufletului la fiecare golire cauzată de ghinioane particulare sau monotonie.

Schimbul de dragoste cu publicul, care în mod obișnuit se numește Succes, îți reumple orice gol ar apărea, cu ambrozie și nectar divin. De asta e greu de renunțat la această meserie și să nu vă supărați pe artiștii care rămân pe șcenă chiar dacă și-au consumat succesul: it’s hard to let go.

E foarte greu de renunțat la această unică bucurie de a face schimb de prietenie amoroasă cu publicul.

CorinaChiriac_Minunitrăite

O Minune este suprema înălțime căreia i se adresează sufletul nostru atunci când Speranța, care nu moare niciodată, ostenește! Corina Chiriac – https://corinachiriac.ro

* Extras din cartea Minuni trăite scrisă de Corina Chiriac, 2021.


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Horațiu Mălăele – Copilăria

16 mart.

Și copilăria…

Și satul…

 Cu casa de la țară, casa tatălui meu, casa Tehomirului meu, care-și trăgea numele după un copil de-al lui Basarab îngropat în picioare – după cum spunea neica Ionel, ruda noastră maiestuoasă din Capitală.

 Tehomirul meu cald și nostalgic, cu oameni săraci dar gospodari, guralivi și bețivi, oltenii adevărați dintre dealurile ce despart Gorjul de Mehedinți, oltenii mândri ai fratelui Minulescu – 

  sunt cel din urmă strop de vin

  din rustica ulcică de pământ

  pe care l-au sorbit la rând

  cinci generații de olteni

  cei mai de seamă podgoreni

  dintre moșneni și orășeni…

 Cu moșu’ Lică, tata lu’ tata, cel care ne spunea povești caraghioase, numai de el știute, rupte din noaptea care-i furase prematur vederea, iar noi ne tăvăleam de râs printre porcii lui colorați care mergeau pe biciclete, și dovlecii lui uriași plini de broaște ce cântau la muzicuță ca Vasilică – chioru’ din capu’ satului…

 Cu mama Domnica, mama lu’ tata, cea care ne spăla în copaie cu leșie ca pe cămăși și care îl luase pe moșu’ pentru că într-o noapte, pe când era și ea tânără, frumoasă și de măritat, îi apăruse în vis, în cojoc oieresc, Însuși Dumnezeu, care i-a zis „Du-te după Lică al lu’ Mălăele”… Și ea s-a dus…

 Cu mama Bănicoanea, străbunica mea dinspre mamă, care bea țuică povestind și chiuind pe luncile Tehomirului și care a murit pe la nouăzeci și ceva de ani pentru că n-a mai vrut ea să trăiască…

 Cu mama Nicu, mama lu’ mama, cea muncitoare, caldă și blândă ca un cozonac oltenesc…

 Cu moșu’ Hoară, tata lu’ mama, înalt și umflat în piept, chiaburul satului, care nu s-a dat cu comuniștii nici d’al dracu’, îndurând mai degrabă umilința de a merge unsprezece kilometri la o fabrică unde era portar, decât să fie slugă la „ăștia care mi-au furat pământul și viața”…

Cu Mutu’ satului, făcătorul de case…

Cu Floarea, cea frumoasă și bogată-n trunchi…

Cu nedeile satelor, unde mâncam colaci sfințiți, caltaboși, sugiuc, turtă dulce și mai ales înghețată colorată de la țigani…

Ca mine, care mă țineam de mâna copilăriei, alergând încolo și încoace fără nicio treabă.

Copilăria… Cadoul pe care ni-l face Viața pentru ce vom avea de îndurat.

* Extras din cartea Rătăciri scrisă de Horațiu Mălăele

* Tot ce face Horațiu Mălăele, atunci când nu e pur și simplu excepțional, e de-a dreptul genial. Dovadă acest volum pe care l-am citit cu uimire și admirație. Pe nerăsuflate. Ce mai pot să zic? (Radu Beligan)


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Sheryl Sandberg, Adam Grant – Planul B

14 mart.

* Extras

Dave

Sheryl Sandberg este șefa departamentului de operaţiuni la compania Facebook și acesta este mesajul cu care își începe cartea.

 

Ultimele cuvinte pe care i le-am spus au fost: Eu adorm.

 L-am cunoscut pe Dave Goldberg în vara anului 1996, când m-am mutat la Los Angeles, iar un prieten comun ne-a invitat pe amândoi la masă și la un film. Când a început filmul, am adormit imediat, cu capul pe umărul lui Dave. Îi plăcea să spună că asta însemna că eram interesată de el, până când, mai târziu, a aflat că – așa cum a spus-o chiar el – Sheryl adoarme oriunde și pe oricine.

*

 Dave a devenit prietenul meu cel mai bun și m-a făcut să mă simt ca acasă la Los Angeles. M-a prezentat unor persoane foarte drăguțe, mi-a arătat câteva străduțe pe unde puteam evita aglomerația din trafic și se asigura mereu că am planuri atât pentru weekend, cât și pentru vacanțe. M-a ajutat să învăț să folosesc internetul și să ascult muzică de care nu mai auzisem până atunci. Când m-am despărțit de iubitul meu, a intervenit imediat și ca să mă consoleze, deși fostul fusese pușcaș marin și dormea cu o armă încărcată sub pat. 

*

 Spunea că a fost dragoste la prima vedere când m-a cunoscut, dar a avut mult de așteptat până când am încetat să mă întâlnesc cu toți ratații și să ies cu el. Dave era totdeauna cu câțiva pași înaintea mea. Dar, în cele din urmă, l-am ajuns. La șase ani și jumătate după acea ieșire la film, foarte emoționați, ne-am făcut planuri să plecăm împreună într-o excursie de o săptămână, conștienți că fie aveam să schimbăm direcția relației noastre, fie vom distruge o prietenie minunată. Ne-am căsătorit după un an. 

*

Dave era punctul meu de sprijin. Când mă enervam, el rămânea calm. Când eram îngrijorată, îmi spunea că totul va fi bine. Când nu prea știam ce să fac, mă ajuta să-mi dau seama. Ca toate cuplurile căsătorite, am avut și noi urcușurile și coborâșurile noastre. Cu toate acestea, m-a înțeles întotdeauna, m-a susținut cu adevărat și m-a făcut să mă simt extraordinar de iubită. Credeam că îmi voi petrece tot restul vieții mele alături de el.

*

 La 11 ani de la nunta noastră, am mers în Mexic ca să-l sărbătorim pe prietenul nostru Phil Deutch, care împlinea 50 de ani. Părinții mei au rămas cu fiul și fiica noastră în California, iar noi era foarte încântați să petrecem un weekend numai între adulți. Vineri după-amiaza, stăteam la piscină și jucam Coloniștii din Catan pe iPad-uri. Câștigam, ceea ce era ceva nou pentru mine, însă ochii mi se tot închideau. Când mi-am dat seama că oboseala mă va împiedica să-mi asigur victoria, am recunoscut: Eu adorm. Am cedat și m-am culcat. La 15:41 după-amiaza, cineva i-a făcut o poză lui Dave cu iPadul în mână, stând lângă fratele său, Rob, și lângă Phil. Eu dorm pe jos, pe o pernă, în fața lor. El zâmbește.

*

 Când m-am trezit, după o oră, nu mai era pe scaun. Am intrat în piscină să înot cu prietenii noștri presupunând că s-a dus la sală, așa cum își propusese. Am fost surprinsă, dar nu îngrijorată când m-am întors în cameră să fac un duș și nu l-am găsit. M-am îmbrăcat pentru cină, mi-am verificat e-mailul și i-am sunat pe copii. Fiul nostru era necăjit pentru că el și prietenul său nu respectaseră regulile de la locul de joacă, s-au urcat pe un gard și și-au rupt tenișii, mi-a mărturisit printre lacrimi. I-am spus că îi apreciez sinceritatea și o să discut cu tati ca să stabilim cu cât va trebui să contribuie din banii de buzunar pentru o pereche nouă. Pentru că voia să știe sigur, puștiul nostru de clasa a IV-a m-a presat ca să mă decid. I-am spus că era genul de hotărâre pe care eu și tati o luam împreună, așa că va trebui să-l sun a doua zi. 

*

 Am ieșit din cameră și am mers jos. Dave nu era acolo. M-am dus pe plajă unde erau ceilalți din grupul nostru. Când nu l-am găsit nici acolo, am simțit un val de panică. Ceva nu era în regulă. Am strigat către Rob și soția sa Leslye: Dave nu e aici! Leslye a făcut o pauză, apoi m-a întrebat: Unde e sala? Am arătat către niște trepte din apropiere și am început să fugim. Încă îmi simt respirația și corpul contractându-se la auzul acelor cuvinte: Unde e sala? fără să nu-mi simt inima bătând cu putere.

 L-am găsit întins pe podea, lângă bicicleta eliptică, cu fața ușor albăstrită și întoarsă către stânga, cu o mică baltă de sânge sub cap. Am țipat toți. Am început resuscitarea. Rob m-a înlocuit. A venit un doctor și l-a înlocuit pe el. 

 Cele 30 de minute în ambulanță mi s-au părut cele mai lungi din viața mea. În spate, Dave era pe targă, iar doctorul încerca să-l salveze. Eu, pe scaunul din față, unde m-au obligat să stau, plângând și implorându-l pe doctor să-mi spună că era încă în viață. Nu-mi venea să cred cât de departe era spitalul și mașinile nu se dădeau la o parte din fața noastră. Am ajuns în cele din urmă și l-au purtat în spatele unei uși masive de lemn refuzând să mă lase să intru. M-am așezat pe jos, iar Marne Levine, soția lui Phil, și una dintre prietenele mele cele mai apropiate, mă ținea în brațe.

*

 După o vreme, care mi-a părut o veșnicie, am fost condusă într-o încăpere mică. Doctorul a intrat și s-a așezat la birou. Știam ce urma să-mi spună. După ce a plecat doctorul, unul dintre prietenii lui Phil a venit la mine, m-a sărutat pe obraz și a spus: Îmi pare rău. Cuvintele lui și sărutul mi-au oferit imediat imaginea a ceea ce avea să urmeze. Știam că acest moment se va întâmpla iar și iar. 

 Cineva m-a întrebat dacă voiam să-l văd pe Dave ca să-mi iau rămas-bun. Da – și nu voiam să plec. Mă gândeam că dacă stăteam pur și simplu în încăperea aceea și-l țineam în brațe, dacă refuzam să-l abandonez, aveam să mă trezesc din coșmar. Când fratele său Rob, și el în stare de șoc, a zis că trebuie să plecăm, am făcut câțiva pași pe coridor, și apoi m-am întors și am luat-o la fugă înapoi și l-am strâns cât de tare am putut. În cele din urmă, Rob m-a desprins cu blândețe de trupul lui. Marne m-a condus de-a lungul coridorului lung și alb ținându-mă de mijloc și împiedicându-mă să fug înapoi în încăperea aceea. 

*

Și așa a început restul vieții mele. A fost – și încă este – o viață pe care nu aș fi ales-o niciodată, o viață pentru care eram complet nepregătită. Ce urma era de neimaginat. Să le spun copiilor că tatăl lor murise, să le aud țipetele, urmate de ale mele. Înmormântarea. Discursurile, unde toată lumea avea să vorbească despre Dave la trecut. Casa mea, care se umplea de fețe familiare, persoane care veneau la mine iar și iar spunându-mi aceleași cuvinte: Îmi pare rău pentru pierderea suferită.

 Când am ajuns la cimitir, copiii au ieșit din mașină și au căzut la pământ, fără să mai poată face un pas. M-am întins pe iarbă și i-am ținut în brațe în timp ce plângeau în hohote. Verii lor au venit și s-au întins lângă noi, toți înghesuiți grămadă plângând și suspinând, în timp ce adulții încercau în zadar să le aline durerea.

 Poezia, filosofia și fizica, toate ne învață că nu percepem corect timpul. Însă timpul curgea tot mai greu. Zi după zi, plânsetele și strigătele copiilor mei umpleau atmosfera. Când nu plângeau, îi urmăream îngrijorată așteptând următoarea clipă în care ar putea avea nevoie de alinare. Plânsetele și strigătele mele – în mare parte în minte, dar unele și cu voce tare – umpleau restul spațiului. Eram pustiită, simțeam un gol imens care îmi umplea inima și plămânii și îmi limita capacitatea de a gândi sau chiar de a respira. 

 Suferința este foarte solicitantă. La început, în primele zile, săptămâni și chiar luni, durerea a fost mereu prezentă, nu doar în interior, ci și la suprafață. Mocnind, zăbovind, măcinând. Apoi, ca un val, se ridica și îmi cuprindea întreaga ființă, ca și cum avea să-mi smulgă inima din piept. În astfel de momente, simțeam că nu mai pot suporta durerea nici un minut mai mult, darămite o oră. 

*

 Îl vedeam pe Dave întins pe podeaua sălii de gimnastică. Îi vedeam chipul peste tot. Noaptea, îl chemam strigând în gol: Dave, mi-e dor de tine. De ce m-ai părăsit? Te rog, vino înapoi. Te iubesc… În fiecare seară, plângeam până adormeam. Mă trezeam în fiecare dimineață și treceam mecanic prin etapele zilei, adesea uimită că lumea continua să funcționeze fără el. Cum puteau toți să-și vadă de treabă, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat? Oare nu aflaseră?

 Evenimentele obișnuite au devenit adevărate lovituri pentru mine. La ședința cu părinții, fiica mea mi-a arătat ce scrisese cu opt luni în urmă, în prima zi de școală: Sunt în clasa a II-a. Mă întreb ce se va întâmpla în viitor. M-a lovit ca un trăsnet faptul că, atunci când a scris acele cuvinte, nimeni nu se gândea că avea să-și piardă tatăl înainte să termine clasa a II-a. Clasa a II-a. Mă uitam la mânuța ei din mâna mea, la fețișoara ei dulce uitându-se la mine și așteptând să vadă dacă îmi plăcea ce scrisese. M-am poticnit și aproape că era să cad, însă ei i-am spus că mă împiedicasem. În timp ce pășeam în încăpere, m-am uitat tot timpul în jos, ca să evit privirea celorlalți părinți și să nu izbucnesc în plâns.

*

 Evenimentele importante erau și mai dureroase. Dave dăduse întotdeauna importanță primei zile de școală și le făcea copiilor o mulțime de fotografii când ieșeau pe ușă. Am încercat să mă mobilizez și să procedez la fel. La aniversarea fiicei mele, am stat în dormitorul meu cu mama, sora mea și Marne. Nu mă simțeam în stare să cobor și să fac față, nu mai spun să și zâmbesc. Știam că trebuia să o fac pentru fiica mea și mai ales pentru el. Dar voiam să o fac împreună cu Dave.

 Erau momente în care chiar și eu îmi puteam da seama de umorul unor situații. De exemplu, la coafor, am pomenit că nu puteam dormi. Stilistul meu a pus foarfeca jos, a deschis ușor geanta și a scos de acolo niște pastile de Xanax, în toate formele și dimensiunile posibile. Am refuzat, dar am apreciat gestul său. Într-o zi vorbeam cu tata la telefon și mă plângeam că toate cărțile despre suferință au titluri groaznice: Death Is of Vital Importance (Moartea este de o importanță vitală) sau Say Yes to It (Accept-o). (De parcă aș putea să-i spun nu.) În timp ce vorbeam la telefon, a sosit una nouă, Moving to the Center of the Bed (Dormind în mijlocul patului). Într-o altă zi, venind spre casă cu mașina, am pornit radioul ca să-mi mai distragă atenția de la gândurile mele. Toate melodiile erau din ce în ce mai groaznice. Somebody That I Used to Know (Cineva pe care l-am știut). Groaznic. Not the End (Nu e sfârșitul). Țin să vă contrazic. Forever Young (Veșnic tânăr). Nu și în cazul acesta. Good Riddance: Time of Your Life (Momentul vieții tale). Nu și nu. În cele din urmă, m-am oprit la Reindeer(s) Are Better than People (Renii sunt mai buni decât oamenii). 

*

  Prietenul meu Davis Guggenheim, producător de filme documentare, mi-a spus că a învățat să lase povestea să curgă de la sine. Nu începe fiecare proiect știind cum se va sfârși povestea, pentru că aceasta trebuie să se dezvăluie singură. Își făcea griji că voi încerca să-mi controlez durerea, așa că m-a încurajat să o ascult, să o țin aproape și să o las să-și urmeze cursul. Mă cunoaște foarte bine. Am căutat diverse moduri de a pune capăt stării de tristețe, am încercat să o pun într-o cutie și să o arunc. La început, nu mi-a ieșit deloc. Suferința câștiga de fiecare dată. Chiar și când păream calmă și stăpână pe mine, durerea era mereu prezentă. Fizic, eram la o ședință sau le citeam copiilor mei, dar mintea îmi fugea la podeaua acelei săli de sport. 

 Nimeni nu mi-a spus vreodată că durerea seamănă atât de mult cu frica, scria C.S. Lewis. Frica era constantă și aveam senzația că durerea nu o să dispară niciodată. Valuri de durere aveau să mă lovească până când nu mai puteam să stau în picioare, până când nu mai eram eu. În perioada cea mai grea, la două săptămâni după ce a murit, am primit o scrisoare de la o cunoștință care avea în jur de 60 de ani. Deoarece trăise astfel de momente înaintea mea, și-ar fi dorit să-mi ofere câteva sfaturi bune, dar nu avea. Își pierduse soțul cu câțiva ani în urmă, iar pe prietena ei cea mai bună în urmă cu un deceniu, însă nu simțea că timpul îi estompase durerea. Oricât de mult aș încerca, nu-mi vine nici măcar un lucru în minte care te-ar putea ajuta. Scrisoarea aceea, trimisă fără îndoială cu cele mai bune intenții, mi-a distrus speranța că, într-o bună zi, durerea va dispărea. Simțeam că această suferință mă sufocă, iar anii ce urmau păreau nesfârșit de lungi și pustii. 

*

 L-am sunat pe Adam Grant, psiholog și profesor la Wharton, și i-am citit scrisoarea aceea șocantă. Cu doi ani în urmă, Dave citise cartea lui Adam, A da și a lua, și l-a invitat să vorbească la SurveyMonkey, unde era director executiv. În seara aceea, Adam a venit la noi la cină. Acesta studiază modul în care oamenii își găsesc motivația și sensul, astfel am început să vorbim despre provocările cu care se confruntă femeile și în ce mod ar putea activitatea lui să influențeze acest aspect. Am început să scriem împreună și ne-am împrietenit. Când a murit Dave, Adam s-a urcat imediat în avion și a străbătut toată țara ca să fie prezent la înmormântare. Lui i-am mărturisit teama mea cea mai mare – copiii mei nu vor mai fi niciodată fericiți. Alții au încercat să mă încurajeze cu povești personale, dar Adam mi-a prezentat date concrete: după pierderea unui părinte, mulți copii sunt surprinzător de rezistenți. Au în continuare o copilărie fericită și devin adulți echilibrați. 

Simțind disperarea din glasul meu, după ce i-am citit scrisoarea, Adam s-a urcat în avion și a traversat țara ca să mă convingă că există o rezolvare la această suferință aparent fără sfârșit. Voia să-mi spună față în față că, în ciuda faptului că durerea nu putea fi evitată, existau totuși anumite lucruri pe care le puteam face pentru a reduce suferința mea și a copiilor mei. Mi-a spus că, după șase luni, mai mult de jumătate dintre cei care pierd un partener de viață depășesc ceea ce psihologii clasifică drept doliu acut. Adam m-a convins că, deși durerea mea trebuie să-și urmeze cursul, convingerile și acțiunile mele puteau influența cât de repede depășeam punctul în care mă aflam și unde ajungeam. 

*

 Nu cunosc pe nimeni care să fi avut parte numai de bucurii. Toți ne confruntăm cu probleme. Pe unele le anticipăm; altele ne iau prin surprindere. Pot fi lucruri tragice, cum este moartea subită, sfâșietoare a unui copil, o relație care se destramă sau dezamăgirea unui vis neîmplinit. Întrebarea este: când se întâmplă lucrurile acestea, ce facem în continuare?

 Am crezut că reziliența e capacitatea de a trece peste o suferință, așa că l-am întrebat pe Adam cum îmi dau seama cât de rezilientă sunt. Mi-a explicat că nivelul de reziliență al unei persoane nu este fix, așa că mai potrivit ar fi să întreb cum pot deveni rezilientă. Aceasta este  puterea și viteza de reacție pe care o avem când ne confruntăm cu probleme – și poate fi dezvoltată. Nu înseamnă cât ești tu de puternic, ci cum reușești să depășești o situație dificilă. 

 De când Dave nu mai este printre noi, foarte mulți oameni mi-au spus: Nici nu vreau să-mi imaginez. Ce vor să spună? Că nu-și pot imagina să li se întâmple lor așa ceva sau nu-și pot imagina cum stau de vorbă cu ei, în loc să plâng ghemuită într-un colț? Îmi aduc aminte că am simțit același lucru când un coleg s-a întors la birou după ce și-a pierdut copilul sau când am văzut un prieten care își cumpăra o cafea după ce a fost diagnosticat cu cancer. Însă acum, când mă aflu de partea cealaltă, răspunsul meu a devenit: Nici eu nu-mi pot imagina, dar nu am de ales. 

 Nu aveam de ales, trebuia să mă ridic din pat în fiecare zi. Nu aveam altă soluție decât să trec peste starea de șoc, de durere, peste sentimentul de vină a supraviețuitorului. Nu aveam de ales decât să încerc să merg mai departe și să fiu o mamă bună pentru copiii mei. Nu puteam decât să încerc să mă concentrez și să fiu o colegă bună la birou. 

*

 Pierderea, durerea și dezamăgirea sunt lucruri foarte personale. Toți trecem prin situații unice și reacționăm diferit la acestea. Totuși, bunătatea și curajul celor care mi-au împărtășit experiențele lor m-au ajutat să trec peste experiența mea. Unii dintre ei sunt prietenii mei cei mai apropiați. Alții, persoane complet străine care mi-au împărtășit public experiențele și sfaturile lor – uneori, chiar prin intermediul unor cărți cu titluri groaznice. Iar Adam, răbdător și totuși insistent, îmi spunea că această perioadă neagră va trece, dar va trebui să fac ceva în privința asta. Îmi spunea că, chiar și când mă confrunt cu cea mai mare tragedie a vieții mele, pot exercita un oarecare control asupra impactului acesteia. 

*

 Această carte este încercarea mea și a lui Adam de a împărtăși ceea ce am aflat despre reziliență. Am scris-o împreună, dar, pentru a  simplifica lucrurile și a le exprima mai clar, povestea este spusă de mine (Sheryl), în timp ce referirile la Adam se fac la persoana a treia. Nu pretindem că speranța va avea de fiecare dată câștig de cauză în fața durerii, pentru că nu va fi așa. Nu pretindem că am trecut prin orice tip de pierdere sau că ne-am confruntat cu orice tip de dificultate. Nu este cazul. Nu există nici un mod corect sau adecvat de a suferi sau de a face față provocărilor, prin urmare, nu avem răspunsuri perfecte. Nu există răspunsuri perfecte. 

 Mai știm și că nu toate poveștile au un final fericit. Pentru fiecare poveste optimistă pe care o spunem aici, există altele în care circumstanțele au fost prea greu de depășit. Recuperarea nu începe din același punct pentru fiecare. Războaiele, violența, discriminarea sistematică, atât sexuală, cât și rasială distrug vieți și comunități. Discriminarea, boala și sărăcia produc și mai multe tragedii. Adevărul trist este că necazurile nu sunt distribuite în mod egal între noi; grupurile marginalizate și defavorizate au mai multe lucruri pentru care să se lupte și pentru care să sufere. 

 Oricât de dramatică a fost experiența familiei mele, realizez cât de norocoși suntem să avem foartă multă susținere din partea întregii familii, a prietenilor și a colegilor și o situație financiară de care foarte puțini au parte. Am învățat, de asemenea, că dacă vorbim despre cum să găsim puterea de a depăși greutățile, nu înseamnă că nu trebuie să mai depunem niciun efort pentru a preîntâmpina greutățile. Ceea ce facem în comunitățile și companiile noastre – politicile publice pe care le implementăm, felul în care ne ajutăm unii pe alții -, prin toate acestea ne putem asigura că vor suferi mai puțini oameni. 

 Cu toate acestea, oricât am încerca să împiedicăm greutățile, discriminările și traumele, acestea există și trebuie să le facem față. Ca să putem lupta pentru schimbarea de mâine, trebuie să construim reziliența astăzi. Psihologii au studiat cum să îți revii după o serie întreagă de necazuri – de la pierdere, respingere și divorț, la traumatisme și boală, de la eșec la dezamăgire. Odată cu trecerea în revistă a cercetărilor, împreună cu Adam am căutat persoane sau grupuri care au depășit probleme obișnuite sau extraordinare. Poveștile lor au schimbat modul în care percepem reziliența. 

*

 Această carte vorbește despre capacitatea ființei umane de a persevera. Analizăm măsurile pe care le pot lua oamenii, pentru a se ajuta pe ei, dar și pe cei din jur. Analizăm psihologia și provocările pe care le presupune recâștigarea încrederii și redescoperirea bucuriei. Abordăm diverse moduri de a vorbi despre tragedie și de a-i consola pe prietenii aflați în suferință. De asemenea, discutăm și ce anume presupune crearea unor comunități și a unei societăți reziliente, educarea unor copii puternici și a iubi din nou. 

 Acum știu că este posibil să cunoști o creștere post-traumatică. În urma celor mai dure lovituri, oamenii pot găsi o putere mai mare și un sens mai profund. De asemenea, cred că este posibil să treci printr-o creștere pre-traumatică – adică nu este nevoie să trăiești tragedia pentru a-ți construi reziliența față de orice te-ar aștepta în viitor. 

*

 Mă aflu doar la începutul călătoriei mele. Clipele cumplite de suferință au trecut, dar tristețea și dorul rămân în continuare. Încă încerc să găsesc modalități de a depăși această situație și învăț multe lucruri deprinse din lecțiile din această carte. Ca majoritatea celor care au trecut printr-o tragedie, sper să pot găsi sensul și chiar bucuria – și să-i ajut și pe alții să facă la fel. 

 Privind în urmă, la cele mai întunecate momente, pot vedea că au existat semne de speranță chiar și atunci. Un prieten mi-a reamintit că, atunci când copiii mei au izbucnit în lacrimi la cimitir, le-am spus: Acesta este al doilea cel mai rău moment din viața noastră. Am supraviețuit prima dată și vom supraviețui și de data aceasta. De acum înainte va fi din ce în ce mai bine. Apoi, am început să cânt un cântec pe care îl știam din copilărie: Oseh Shalom, o rugăciune pentru pace. Nu-mi amintesc când am hotărât să cânt și nici cum am ales acest cântec. Mai târziu, am aflat că este ultimul vers din Kadiș, rugăciunea evreiască pentru priveghi, și poate tocmai de aceea mi-a venit în minte. Imediat, toată lumea a început să cânte cu mine, inclusiv copiii, care s-au oprit din plâns. De ziua fiicei mele, m-am ridicat de pe podeaua dormitorului și am zâmbit pe tot parcursul petrecerii, la care, spre uimirea mea, am observat că s-a distrat de minune. 

 La numai câteva săptămâni de la pierderea lui Dave, vorbeam cu Phil despre o activitate tată-fiu. Am pus la cale un plan în care cineva să-i țină locul. În momentul acela i-am strigat lui Phil: Dar eu îl vreau pe Dave! M-a luat în brațe și mi-a spus: Planul A nu e disponibil. Așa că haide să valorificăm la maximum Planul B.

 Viața nu este niciodată perfectă. Cu toții suntem nevoiți câteodată să apelăm la un plan B. Cartea aceasta ne va ajuta să îl valorificăm la maximum.

* Înspre tema acestei cărți, se poate asculta


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Despre sănătate cu Prof. Dr. H. C. Gheorghe Mencinicopschi

7 mart.

Sănătatea cred că reprezintă o prioritate pentru fiecare dintre noi. Este un element care ne echilibrează viața și ne ajută să ne bucurăm de fiecare clipă. 

Despre sănătate vorbește, pe larg, în cărțile sale, și Prof. Dr. H. C. Gheorghe Mencinicopschi. Exercițiul detaliului, confirmările științifice date informațiilor, precum și lejeritatea în exprimare fac să devină facilă ideea de a citi o lucrarea a doctorului. 

O lectură de duminică, pe care v-o recomand, este formată din aceste două titluri apărute la editura DHARANA:

  • Crezi că știi să trăiești?! Alimentația și longevitatea O nouă abordare holistică (2019)

Crezi-că-știi-să-trăiești-Dr-Menci

  • Ce mâncăm ca să ne hrănim? Prevenție și terapie prin dietă în bolile cardiovasculare și în diabetul zaharat (2020)

Ce-mâncăm-ca-să-ne-hrănim-Dr-Menci

Am parcurs și eu paginile extrem de interesante, cu termeni medicali, dar și cu definiții și practici spuse, în egală măsură, pe înțelesul tuturor. Este un îndemn la o viață frumos trăită, cu dorința de a aplica ceea ce regăsești în rândurile doctorului Menci. 

Pentru cine încă mai are interes pentru sănătate și stare de bine, este musai să citească și aceste două titluri. 

Crezi că știi să trăiești?! Alimentația și longevitatea O nouă abordare holistică

Un dialog amănunțit cu tema centrală această carte, se poate urmări în videoclipul ce urmează ( Aflăm un paradox – Apa trebuie mâncată iar alimentele băute):

Ce mâncăm ca să ne hrănim? Prevenție și terapie prin dietă în bolile cardiovasculare și în diabetul zaharat

Recent s-au identificat 52 de gene care alcătuiesc GRUPUL MITOCONDRIAL de GENE ALE TINEREȚII (mtGGT). Aceste gene pot fi activate de componente alimentare, astfel încât să funcționeze pe un MODEL ÎNTINERIT, vindecând afecțiuni și încetinind procesele de de îmbătrânire.

Spre deosebire de celelalte specii, omul și-a pierdut instinctul de a se HRĂNI CORECT, sănătos, în decursul evoluției sale socio-culturale. De aceea, pentru a PREVENI bolile și a dobândi o sănătate durabilă – sustenabilă, omul, ca individ, dar și urmașii lui, paradoxal trebuie să învețe să-și aleagă alimentele, să învețe să le prepare, într-un cuvânt să REÎNVEȚE SĂ MĂNÂNCE!

Se pare că, în procesul evolutiv al speciei umane, centrul de greutate s-a mutat în sfera psiho-mentalului, acționând, la nivel individual, după modelul reușește cine știe, scapă cine înțelege, reușește cine poate face conexiuni ascunse pentru aflarea adevărului, care îi va ghida evoluția socio-biologică!. Specia noastră nu va putea să-și supraviețuiască sieși, decât dacă va înțelege că singura soluție este armonizarea ei cu natura, prin cunoașterea cât mai profundă a legilor naturale care o guvernează atât pe aceasta, cât și pe ființa din noi înșine. Acest adevăr a fost exprimat extrem de plastic acum aproape un secol de către Constantin Noica, cel care afirma că cea mai arogantă idee a omului este aceea că poate ajuta NATURA!

Astfel, astăzi s-a ajuns la PARADOXUL MÂNCĂM FĂRĂ SĂ NE HRĂNIM!, ceea ce echivalează cu apariția carențelor nutriționale subclinice cronice, de tip edemic, de care suferă mai mult de jumătate din cetățenii Uniunii Europene. Pe fondul acestor carențe evoluează, tot epidemic, bolile cronice ale civilizației moderne. 

În prezent, știința a validat cu certitudine legătura dintre alimentație și sănătate. Pentru ca organismul să-și îndeplinească toate funcțiile, creștere, dezvoltare, reproducere, sănătate durabilă fizică și mentală, fiind un sistem deschis, are permanent nevoie de intrări de materie, energie, informație pentru a compensa pierderile suferite în procesul de menținere a stării de echilibru dinamic, HOMEOSTAZIA. 

Aceste aporturi (input-uri) de materie, energie, informație sunt reprezentate de:

  • alimente (mâncare, hrană);
  • aer (în principal, oxigen);
  • apă potabilă;
  • energie solară, alte câmpuri electromagnetice naturale (în schimb nu are nevoie de câmpuri electromagnetice artificiale).

Din punct de vedere cantitativ, necesarul de categorii de hrană, pentru 24 de ore, este reprezentat de:

  • cca 15 Kg de aer (volumetric 15 – 25 metri cubi aer, din care aproximativ 3 metri cubi de oxigen);
  • 1,5 – 2,5 Kg de apă potabilă de bună calitate cu potențial redox negativ;
  • 1,0 – 1,5 Kg de alimente de bună calitate nutrițională și inocuitate (să nu fie periculoase pentru organism);
  • expunere variabilă la lumina solară și alte câmpuri electromagnetice naturale, dar nu artificiale.

Omul poate trăi, în medie, cca 3 minute fără aer, 3 zile fără apă, 30 de zile fără alimente, iar bioritmul circadian este puternic perturbat de lipsa luminii naturale solare, generând o patologie puțin cunoscută, dar periculoasă și insidioasă

Prescripția dietetică este un act medical terapeutic, având aceeași valoare ca prescripția medicamentoasă – Prof. Louis Monnier 


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !