Într-un extraordinar text al poetului francez Henri Michaux – am dat de el de curînd – este vorba de un candidat la călugărie care-i mărturiseşte stareţului său (abatelui) mănăstirii unde ar dori să fie primit: Să ştiţi, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici încredere în mine şi nici nu cred că poate să-mi fie cu putinţă să-mi fiu mie însumi de ajutor şi cu atît mai puţin altora. Nu am nimic.
Răspunde stareţul: Ce-are a face! Nu ai credinţă, însă dîndu-o altora, o vei avea şi tu. Căutînd-o pentru altul, o vei dobîndi. Pe fratele acesta, pe aproapele tău, trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai. Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău. Dăruind altuia ceea ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, speranţă – le vei dobîndi şi pentru tine.
„Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai.” „Dînd ce nu ai, dobîndeşti şi tu ceea ce ai dat altuia.”
Nu-i aşa că e minunat? Nicăieri în afară de Evanghelii, de unele texte din Dostoievski, din Don Quijote şi din textul lui Camus despre Oscar Wilde şi mergerea spre Hristos nu prin suferinţă, ci prin exces de fericire, nu s-a vorbit, cred, mai conform cu învăţătura lui Hristos.
Ceea ce spune Michaux ne lămureşte, poate, mai în adîncime textul referitor la înfricoşata Judecată. Dai de băut însetatului apa pe care poate nu o ai nici tu, dai de mîncare înfometatului hrana care şi ţie-ţi lipseşte, îmbraci pe cel gol cu o îmbrăcăminte după care jinduieşti şi tu…
”En la donnant (la lumière), tu l’auras. En la cherchant pour un autre. Le frère a la côté, il faut que tu l’aides avec ce que tu n’as pas.”
Nu-i acesta secretul vieţii călugăreşti?
Iată paradoxul creştin în toată plinătatea, puterea şi splendoarea lui.
Iată ce ne cere Hristos: ce pare absolut imposibil! Să dai ceea ce nu ai! Dar iată şi făgăduinţa nebună, răscolitoare, cutremurătoare: dînd ceea ce nu ai, dobîndeşti tu ceea ce ai dat din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc făcut altuia se reflectă asupră-ţi şi te plineşte pe tine, te înavuţeşte, te preface, te încreştinează.
Desigur! Nici că se putea altfel! Cum oare am fost atît de orb şi de neghiob încît să-mi închipui că Hristos ne cere să dăm ce avem – mult ori puţin. Mare scofală! Altceva ne cere, imposibilul: să dăm ce nu avem. Cum şi El, Dumnezeu fiind, ne-a dăruit moartea Sa de om muritor.
Şi Claudel: De ce vă temeţi? Eu sunt Imposibilul care vă priveşte.
Să piară din noi orice frică, nesiguranţă, deznădejde: călugărul este chemat să dea altora credinţa şi lumina, chiar dacă lui îi lipsesc. Şi să nu se îngrijoreze: dînd va dobîndi.
Întru Domnul, Avva Nicolae
* Scrisoare trimisă de la București (23 Mai 1988) de către Părintele Nicolae Steinhardt – la Mănăstirea Rohia Părintelui Iustin Sigheteanul.
Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
Dacă trăiesc în critică și cicăleală, copiii învață să condamne. Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învață să fie agresivi. Dacă trăiesc în teamă, copiii învață să fie anxioși. Dacă trăiesc înconjurați de milă, copiii învață autocompătimirea. Dacă trăiesc înconjurați de ridicol, copiii învață să fie timizi. Dacă trăiesc în gelozie, copiii învață să simtă invidia. Dacă trăiesc în rușine, copiii învață să se simtă vinovați. Dacă trăiesc în încurajare, copiii învață să fie încrezători. Dacă trăiesc în toleranță, copiii învață răbdarea. Dacă trăiesc în laudă, copiii învață prețuirea. Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească. Dacă trăiesc în aprobare, copiii învață să se placă pe sine. Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere, copiii învață că este bine să ai un țel. Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți, copiii învață generozitatea. Dacă trăiesc în onestitate, copiii învață respectul pentru adevăr. Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învață să fie drepți. Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, copiii învață respectul. Dacă trăiesc în siguranță, copiii învață să aibă încredere în ei și în ceilalți. Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.
Câteva dintre cele mai mari povești de succes din istorie s-au datorat unui cuvânt de încurajare sau unui act de încredere comis de o persoană dragă sau de un prieten apropiat. Spre exemplu, dacă nu ar fi existat soția sa, Sophia, Nathaniel Hawthorne nu s-ar fi numărat printre marile nume ale literaturii contemporane. Când Nathaniel s-a întors acasă descurajat și i-a spus soției sale că este un ratat și că a fost dat afară de la slujba sa din cadrul vămii, Sophia l-a suprins printr-o exclamație de bucurie.
– În sfârșit, i-a spus ea triumfătoare, îți vei putea scrie cartea!
– Și din ce vom trăi în timp ce o voi scrie? i-a răspuns bărbatul încă descurajat.
Spre uimirea lui, Sophia a deschis un sertar și a scos din el o sumă considerabilă de bani.
– De unde, Doamne iartă-mă, ai acești bani? a exclamat Hawthorne.
– Întotdeauna am știut că ești un geniu, i-a răspuns soția, și că va veni o zi în care vei scrie o capodoperă. De aceea, am economisit în fiecare săptămână o sumă mică din alocația pe care mi-o dădeai pentru casă. Acum avem destui bani pentru a rezista un an.
Așa s-a născut una dintre cele mai mari capodopere ale literaturii americane, Scrisoarea stacojie.
* O poveste pe atât de reală, pe atât de frumoasă se poate regăsi și în discuția ÎN OGLINDĂ, cu Irina Petrea – cunoscută tuturor, în principal, ca Supernanny.
* #StimaDeSineContează
Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
August 2022, duminică însorită de vară, cu dor de întrebări și răspunsuri despre viață. Un cumul de gânduri din care extrag o provocare pentru tine. Începe cu întrebarea extrem de simplă: Cine ești? la care te invit să-ți oferi cel mai sincer răspuns. Consider că este un exercițiu bun de conștientizare a diferitelor roluri frumoase pe care le ai atașate în contextul lumii de azi.
În completare, adaug câteva resurse care să te ajute în scurtul timp petrecut cu propria persoană. Indiferent de scopul dorit, cred că următoarele povești devin mai degrabă aliat pe drumul cunoașterii de sine.
O poveste terapeutică scrisă de Anthony de Mello, preot iezuit și psihoterapeut.
O femeie aflată în comă era pe punctul de a muri. Dintr-o dată, ea s-a simțit ridicată la cer și s-a trezit în fața Scaunului Judecății de Apoi. – Cine ești? a întrebat-o o Voce. – Sunt soția primarului, a răspuns ea. – Nu te-am întrebat a cui soție ești, ci cine ești tu. – Sunt mama a patru copii. – Nu te-am intrebat a cui mamă ești, ci cine ești tu. – Sunt învățătoare. – Nu te-am intrebat ce profesie ai, ci cine ești tu. Și dialogul a continuat în același fel. Orice ar fi răspuns femeia, cuvintele ei nu păreau să răspundă la întrebarea: „Cine ești tu?” – Sunt creștină. – Nu te-am intrebat care este religia ta, ci cine ești tu. – Sunt cea care a fost la biserică în fiecare zi și le-a dat de pomană ceIor sărmani. – Nu te-am intrebat ce ai făcut, ci cine ești tu. În mod evident, ea nu a trecut de examen, căci a fost trimisă înapoi pe pământ. Cand s-a trezit din comă, femeia s-a decis să afle cine este. Și astfel, întreaga ei viață s-a schimbat.
O poveste extraordinară despre efort, cântec, talent și reușită.
De curând am finalizat o carte care mi-a îmbogățit cumva perspectiva despre viață și am dorit să transmit mai departe, un mic extras, care să contribuie la schimbare. Cartea se numește Maria Tănase și cîntecul românesc – gândită sub forma unui material documentar despre tot ce a însemnat activitatea interpretei Maria Tănase, pasărea măiastră a cântecului românesc.
O fată și un taraf
„Evocarea amintirilor foștilor colegi de liceu și facultate ar fi continuat, dacă la ora 15 crainicul n-ar fi vestit la radio:
– Și acum, în continuarea programului nostru de la ora satului, vă rugăm să ascultați patru cîntece populare interpretate de tînăra cîntăreață Maria Tănase acompaniată de taraful Ion Matache.
Cu excepția compozitorului Theodor Rogalski, nimeni din cei prezenți nu auziseră de tînăra cîntăreață.
Plictisiți peste măsură de muzica populară scîlciată în toate chipurile servită ani de-a rîndul la posturile noastre de radio, cei din jurul mesei, la îndemnul lui Th. Rogalski, se lasă ispitiți totuși să asculte cîntecele necunoscutei Maria Tănase.
O voce clară, în registrul mediu, împletește armonic melodia cu versurile:
Cine iubește și lasă/Dumnezeu să-i dea pedeapsă;/Tîrîișul șarpelui/Și pasul gîndacului,/Vîjîitul vîntului,/Pulberea pămîntului…/. . . . . . ./
Că furnica de-i furnică,/La cap mare, la trup mică/Și la mijloc subțirică,/De umblă pe sub pămînt…/Tot se ține de cuvînt !/. . . . . . . /
Impresia prilejuită de cîntec este așa de puternică, încît cei de față se pomenesc aplaudînd entuziaști, colorînd comentariul asupra cîntăreței cu o întreagă gamă de aprecieri elogioase.
Încă trei cîntece oltenești: „M-am jurat de mii de ori” , „Șapte săptămîni din post” și „Ce-i mai dulce ca alvița” alcătuiesc programul debutantei de la ora 15, care se dovedește înzestrată cu neobișnuite haruri.
Theodor Rogalski marchează evenimentul: – Ne aflăm în fața unui fenomen! N-am auzit pînă azi nici un cîntăreț izbutind să interpreteze cu asemenea talent și originalitate cîntecul nostru popular, păstrînd nealterată autenticitatea versului și melodiei.
Și compozitorul adaugă:
– Trebuie să vă mărturisesc că eu am mai auzit cîteva imprimări pe disc ale acestei cîntărețe și le-am apreciat în mod deosebit; dar, expresia pe viu a cîntecelor, interpretate acum la microfon, produc o emoție artistică de-a dreptul uluitoare.
Este duminică 20 februarie 1937, cînd postul nostru de radio transmite cele patru cîntece ale unei necunoscute, care din clipa aceea țîșnește din anonimat.
Tînăra debutantă se prezentase la radio cu un taraf de șase lăutari, aduși în birjă, avînd primaș pe violonistul Ion Matache, un cobzar, doi braciști, un contrabasist și un țimbalist.
A cerut să fie ascultată:
– Dacă vă place, vă rog să-mi dați voie să cînt și eu…
Și a cîntat.
Din ziua aceea, după cum ne povestește Mișu Marinescu, telefoanele nu mai contenesc, întrebînd pe cei de la radio-difuziune cine-i cîntăreața care dase glas adevărat minunilor cîntecului nostru popular. Sosesc nenumărate scrisori din toate unghiurile țării, cerînd tot soiul de lămuriri despre originea și vîrsta cîntăreței, folosind potop de adjective admirative și rugînd stăruitor să fie cît mai des programată.
Așa a debutat Maria Tănase; un cîntec izvorînd din pămîntul și sufletul romînesc, stîrnind adîncă vibrație în inimile ascultătorilor din ziua aceea de februarie 1937!
În toamna aceluiași an ne aflăm la Turnu-Severin, în casa unui avocat.
Între cei cîțiva oaspeți se află și prietenul gazdei, Octavian Goga, poposit în oraș după o excursie pe Valea Jiului, venind cu mașina de-a lungul poalelor Munților Mehedinți, trecînd pe la mănăstirea Tismana, Baia de Aramă și tăind în două dealul Colibașilor.
Poetul împărtășește comesenilor – cu neîntrecutu-i dar narativ – impresiile culese în cele cinci zile de călătorie pe meleagurile oltenești. Cei prezenți îl ascultă prinși în pînza fermecată, țesută de măiestria povestitorului. Oameni, locuri, ape, jocuri, cîntece, costume se perindă ca secvențele unui film vorbitor, colorat de meșteșugul desăvîrșit al unui alchimist.
Este ora 22 și jumătate. La radio: glasul Mariei Tănase.
Gazda întreabă sfios:
– Îmi îngăduiți să deschid butonul mai tare, s-o putem auzi mai clar pe olteanca noastră?
Răspunde prompt Octavian Goga:
– Da! Bine gîndit, sîntem de acord, prietene Rică…
După ce sfîrșește Maria Tănase cele patru cîntece (o doină oltenească, două bucăți ardelenești și un cîntec de mahala), poetul pătimirii robilor, asupriți de fosta monarhie austro-ungară, face aceste reflecții:
– Cîntecele acestei fetișcane, cu timbrul grav, izvorăsc limpezi din pămîntul românesc, trec prin sufletul nostru și apoi urcă spre cer, ca și aripile făurite cu un sfert de veac în urmă de ardeleanul Aurel Vlaicu. Și el ca și ea, dragii mei, a răsărit din stratul profund al poporului obidit, care-și înalță pe aripile cîntecului sau gîndului – făcut pasăre de oțel – vrerile lui către cerul dreptății și al izbăvirii de prea îndelungată suferință.
Spusele lui Theodor Rogalski și Octavian Goga s-au dovedit întemeiate.”
O scrisoare și un cîntec pentru Maria Tănase
Mariana Dumitrescu – autoarea unor stihuri vibrante, împletire de gînduri și zvîcniri ale inimii – ne trimite o scrisoare, închizînd amintiri legate de Maria Tănase și un cîntec, pe care, după ce l-a tăinuit trei ani, îl dăruiește celor ce au iubit-o și prețuit-o, ca și ea, pe Fata din Livada cu Duzi.
„Cînd am cunoscut-o, cu mulți ani în urmă, am avut impresia că ne cunoaștem de totdeauna. Fără îndoială, eram prietene milenare. Aceleași rădăcini, plantate în același sol, aceleași frunzișuri fremătînd pe aceleași coline, aceleași tulnice cîntînd în suflete asemănătoare. Maria Tănase îmi era prietenă din erele istorice ale aceluiași popor din care făceam și eu parte. De aceea, am fost întotdeauna sensibilă la arta ei, la cîntecul ei care răspîndea pînă la cer ciocîrlii, jerbe, păstrăvi și păuni infiniți. Nu-i pot uita vocea aceea zguduitoare, în care nu era numai talent și vocație, dar în care germinau incantații vînjoase și sălbatice.
Eram o fetiță de opt-zece ani, cînd, pe malul mării, îmi găseam loc pe o bancă în fața unei orchestre care-i întovărășea cîntecul. Geografii fantastice, decoruri românești înflăcărate și pline de aripi, imaginile unor subtile icoane pictate pe sticlă, flori și păsări stilizate se desprindeau din colțul acela, în care vibra sufletul unei mari românce.
Cariera ei, ca orice carieră artistică, a însumat zig-zag-uri, confruntări, tristeți și confirmări.
N-am înțeles niciodată atît de bine, cît era de mare locul ei în conștiința publică românească, decît atunci cînd a murit. Sutele de mii de oameni, care au înfruntat cu strășnicie un soare de foc, numai pentru a spune adio acestui suflet de aur, erau o confirmare. Da! Maria Tănase era confirmată de un popor întreg în ultimele ei clipe de existență pămînteană, pe ultimii metri ai ultimului parcurs.
Nu știam, atunci cînd plănuiam cu ea un spectacol românesc în care eu urma să semnez poezia și ea elementele de folclor muzical, că stihia morții ne va despărți, fără ca planul nostru atît de sigur să fi fost împlinit.
Iartă-mă, dragă Maria, că eu întîi am părăsit arena, fiind bolnavă. Apoi boala și moartea ta, rupt-au în aparență zapisul. Dar, așa cum sufletele noastre – surori de milenii – se întîlniseră pentru a înfăptui o operă de ispravă, dedicată artei românești, poate tot așa se vor mai întîlni și alte suflete gemene, demne de a duce mai departe torța pe care am dus-o noi în mînă cu atîta dragoste.
Iată o floare lîngă numele tău, scumpă prietenă. Nu îndrăznesc să plîng. Ci numai să-ți binecuvîntez memoria și munca ta luminată, care au vorbit așa de frumos în continente depărtate despre poporul nostru și despre arta lui, pe care ai iubit-o atîta:
Pe-un picior de plai,/Pe-o gură de rai,/Iată s-a ivit/Și mi-a răsărit,/Naltă ‘ntre răzoare,/Fată ca o floare…/A purtat cunună/De soare și lună,/
Pe cărări de munte,/Pe rîuri cărunte,/Prin vîlcele dalbe,/Prin grădini cu nalbe,/Maria cînta,/Oameni minuna…/Iară de s-a dus,/Dacă mi-a apus – /Cu noi împreună/Glasul ei răsună../
Prin zăpezi și ploi,/A cîntat ca noi…/Prin zile senine,/A doinit ca tine,/A cîntat ca mine…/
Într-o neagră zi/Mîndra adormi…/Un luceafăr sfeșnic/O păzește veșnic…/Lînga fruntea ei,/Vatră de scîntei,/Păsărele mii/Și stele făclii…/”
Maria Tănase
O poveste despre eșec și constantă revenire.
În căutarea ta pentru un răspuns potrivit la întrebarea Cine ești? intervin cu un element care face parte, inevitabil, din viața fiecăruia. Acest cuvânt magic numit eșec care, încadrat într-o gândire contextuală potrivită, sunt de părere că, este un mare beneficiu în dezvoltarea oricărei persoane. La aceeași concluzie au ajuns numeroși Oameni, care au înțeles eșecul și prin prisma evoluției personale. În acest sens, multe exemple prind glas cu ajutorul canalului de YouTube,Dincolo de Eșec.
Răsfoiește paginile de viață, caută printre gândurile sincere căci cine știe, poate afli ce n-ai mai aflat și trăiești cum n-ai mai trăit.
* Fragment extras din cartea Maria Tănase și cîntecul românesc, scrisă de Petre Ghiață și Clery Sachelarie, editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România, 1966
Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
* Înregistrare din concertul Primăvara Simfonic Aniversar Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea. Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !
Iubite Părinte Iustine, Într-un extraordinar text al poetului francez Henri Michaux – am dat de el de curînd – este vorba de un candidat la călugărie care-i mărturiseşte stareţului său (abatelui) mănăstirii unde ar dori să fie primit: Să ştiţi, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici încredere în mine şi […]
„Într-un magazin, la o masă, văd un înger minunat și îl întreb: – Ce vinzi aici? – Toate darurile lui Dumnezeu! îmi răspunde. – Costă mult? – Nimic! Totul e gratis! Mă uit în jur cu multă curiozitate: sticle de încredere, pachete de speranță, ambalaje cu fericire. Îmi fac curaj și cer: – Dă-mi te […]
*** Când îţi plouă în suflet fă-ţi umbrelă dintr-o bucurie. *** (Emil Cioran) View this post on Instagram A post shared by Tango Gao (@tangosleepless) *** Imposibilul poate fi împărţit oricând în posibilităţi. *** (Autor necunoscut) View this post on Instagram A post shared by Tango Gao (@tangosleepless) *** Nimic nu valorează mai mult decât […]
Acest site şi materialele expuse în cadrul lui sunt protejate de legea drepturilor de autor. Este interzisă copierea şi distribuirea în orice fel a materialelor scrise publicate in cadrul acestui blog, fără acordul autorului, sau fără o menţiune bibliografică/URL site.
Zâmbetul Soarelui 
Păreri