Arhiva | Un gând, o vorbă bună RSS feed for this section

Doi călugări

28 nov.

Doi călugări aflați în pelerinaj au ajuns pe malul unui râu. Aici se afla o fată frumos îmbrăcată, care stătea nehotărâtă pe mal, căci apa era adâncă și ea nu dorea să își strice hainele. Fără să stea prea mult pe gânduri, unul din călugări a luat-o în spate, a traversat-o râul și a pus-o la pământ pe malul opus, perfect uscată.

Apoi cei doi călugări și-au văzut de drum. După aproximativ o oră, cel de-al doilea călugăr a început să-l critice pe primul:

Nu mi se pare normal să atingi o femeie. Acest lucru contravine regulilor a căror respectare ne-am asumat-o. Cum ai putut să încalci legământul călugăriei?

Primul călugăr și-a continuat în tăcere drumul. După o vreme, a spus:

Eu am lăsat-o pe fată pe malul opus al râului. Tu de ce continui să o duci în cârcă?

Irmgard Schloegl

Din înțelepciunea Maeștrilor Zen

* Extras din cartea Supă de pui pentru suflet scrisă de Jack Canfield și Mark Victor Hansen


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Despre relații, două păreri și încă ceva

6 iul.

De curând, am terminat de citit două cărți, aparent diferite, însă asemănătoare când discutăm despre tematica abordată. Și anume: relații. Cine știe, poate te inspiră să le răsfoiești și tu…

***

Prima carte, Apă proaspătă pentru flori, roman scris de Valérie Perrin, aduce în prim plan relația omului cu viața (și cea de după viață). Am savurat fiecare rând, fiecare amănunt, dar să vedem cam care este subiectul:

 Violette Toussaint este administratoarea unui cimitir dintr-un orășel din Burgundia. Diferiții participanți la înmormântări, vizitatorii fideli sau colegii – groparii, îngrijitorii și un preot – îi frecventează biroul ca să se încălzească, iar acolo râsul, camaraderia și, uneori, lacrimile oaspeților fac casă bună cu cafeaua pe care le-o oferă gazda. Aceasta din urmă își trăiește viața în ritmul confidențelor vizitatorilor ei, după caz, amuzante sau mișcătoare. 

Programul lui Violette, mereu același, e dat peste cap într-o bună zi de sosirea lui Julien Seul – un comisar de poliție din Marsilia -, care ține cu tot dinadinsul să împrăștie cenușa mamei sale, răposată de curând, peste mormântul unui necunoscut. În scurt timp devine limpede că gestul inexplicabil al lui Julien e strâns legat de trecutul complicat al lui Violette.

Cu Apă proaspătă pentru flori, Valérie Perrin le oferă cititorilor o poveste mișcătoare spusă pe un ton intim, despre o femeie care, în ciuda tuturor piedicilor, crede neabătut în fericire.

Fără să amestec ordinea firească a întâmplărilor din carte, am să las aici o primă perspectivă despre relații, care mi-a atras atenția cumva:

 O singură ființă ne lipsește și tot universul nostru rămâne gol

Vecinilor mei nu le este frică de nimic. Nu au griji, nu se îndrăgostesc, nu-și rod unghiile, nu cred în destin, nu-și fac promisiuni, nu figurează în registrele Casei de Sănătate, nu plâng, nu-și caută cheile, ochelarii, telecomanda, copiii, fericirea.

Nu citesc, nu plătesc impozite, nu țin regim, n-au preferințe, nu-și schimbă părerile, nu-și fac patul , nu fumează, nu fac liste, nu stau prea mult pe gânduri ca să spună ceva. Sunt de neînlocuit. 

Nu sunt lingușători, ambițioși, ranchiunoși, spilcuiți, meschini, generoși, geloși, neglijați, curați, sublimi, drăguți, zgârie-brânză, zâmbitori, vicleni, violenți, îndrăgostiți, morocănoși, ipocriți, blânzi, duri, blegi, răi, mincinoși, hoți, cartofori, puturoși, sinceri, unși cu toate alifiile, optimiști.

Vecinii mei sunt morți. 

Singura diferență între ei este dată doar de lemnul din care le sunt făcute sicriele: stejar, pin sau mahon.

***

Cea de-a doua carte, Ce se întâmplă în iubire, roman scris de Alain de Botton, tratează evoluția unei relații dintre un bărbat și o femeie folosind o poveste incitantă despre întâlnirea dintre iluziile pe care ni le țesem și foarfeca realității.

Interesant la acest roman, mi se pare, intercalarea acțiunii proprii cu remarci pline de înțelepciune…

 Întâmplător, tocmai în toiul unei alte încontrări pe tema ferestrei și a temperaturii aerului, Kirsten primește un telefon de la prietena ei Hannah din Polonia, unde trăiește cu partenerul ei de viață, iar Hannah întreabă  cum merge, referindu-se la căsnicia lor, care tocmai a făcut un an.

Soțul lui Kirsten și-a pus un palton și o căciulă de lână ca să crească forța protestului său împotriva nevoii de aer curat a soției, iar acum stă ghemuit într-un colț al camerei, cu pătura trasă peste el și cu un aer de autocompătimire copilărească. Kirsten tocmai s-a referit la el, și nu pentru prima dată, spunându-i  fătălău

– Merge splendid, răspunde ea. 

Oricât de la modă ar fi deschiderea referitoare la relații, e nițeluș delicat să trebuiască să recunoști că s-ar putea – în ciuda atâtor prilejuri de reflecție și de experimentare – s-o fi ținut langa și să te fi căsătorit cu cine nu trebuia. 

– Sunt aici cu Rabih, stăm cuminței acasă și citim, am cam rămas în urmă. 

În realitate, nici Rabih, nici Kirsten nu dețin vreun adevăr ultim cu privire la felul cum se petrec de fapt lucrurile între ei. Viețile lor presupun modificări constante ale stărilor de spirit. Într-un singur weekend pot trece de la claustrofobie la admirație, de la dorință la plictiseală, de la indiferență la extaz, de la iritare la tandrețe. Să oprești roata într-un punct anume ca să împarți un verdict onest cu un terț ar fi să riști să ți se ceară, oricând de-acum încolo, să faci o mărturisire care, privind în urmă, ar putea să reflecte doar o stare de spirit de moment – declarații triste, formulate cu o autoritate pe care cei mai fericiți n-au cu ce s-o contracareze. 

Atâta timp cât au grijă să nu existe martori ai luptelor pe care le duc în cuplu, Kirsten și Rabih sunt liberi să nu trebuiască să decidă cât de bine sau cât de rău merg lucrurile între ei. 

Relația provocatoare obișnuită rămâne o temă neglijată în mod ciudat și inutil. Lumina cade în mod repetat pe extreme – parteneriate pe deplin binecuvântate sau catastrofe ucigașe -, așa că e greu de știut cum să înțelegem și cât de solitari trebuie să ne simțim cu privire la diverse lucruri, cum ar fi amenințările cu divorțul rostite în toiul nopții, tăcerile îmbufnate, ușile trântite și actele de nesăbuință și de cruzime pe care le comitem zi de zi. 

Ideal ar fi  ca arta să ne dea răspunsurile pe care nu le primim de la oameni. Ba chiar s-ar putea ca acesta să fie unul dintre punctele principale ale literaturii: să ne spună lucrurile pe care societatea în ansamblu se ferește să le exploreze dintr-o pudoare exagerată. Cărțile importante ar trebui să fie cele care ne fac să ne întrebăm, cu ușurare și recunoștință, cum a putut autorul să știe atât de multe despre viețile noastre. 

Însă de multe ori accepția realistă a ceea ce e de fapt o relație durabilă e slăbită în cele din urmă de tăcere, fie ea societală sau artistică. Așa se face că ne imaginăm lucrurile ca fiind mult mai rele pentru noi decât pentru alte perechi. Nu numai că suntem nefericiți, dar nici măcar nu înțelegem corect cât de stranie și de rară ar putea fi forma noastră de nefericire. Sfârșim prin a crede că luptele noastre sunt mai degrabă semne că am comis o eroare neobișnuită și fundamentală decât probe că avem căsnicii care, în linii mari, se desfășoară exact așa cum ne-am propus. 

***

În opinia mea, ideile acestea despre relații sunt încadrate bine și de exprimarea empatiei, în toate formele sale. În acest sens, o apropiere de subiect poate reprezenta și conținutul acestor videoclipuri educative:

*

*

*


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Film documentar: Părintele Teofil – Omul Bucuriei

4 iul.


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Lecție de la un fiu

6 iun.

Pasiunea fiului meu Daniel pentru surfing a început la vârsta de 13 ani. În fiecare zi, înainte și după școală, el își punea costumul de surfing, își lua placa și înota în ocean, acceptând orice provocare din partea tovarășilor lui, din care unii mult mai mari decât el. Această pasiune a fost pusă la grea încercare într-o după-amiază fatidică.

– Fiul dumneavoastră a suferit un accident, i-a spus la telefon salvamarul soțului meu Mike.

– Grav?

– Da, grav. Când a ieșit la suprafața apei, a fost lovit la ochi de muchia plăcii. 

Mike l-a dus imediat pe Daniel la spitalul de urgență, care i-a trimis la un chirurg plastician. Acesta i-a pus 26 de copci între ochi și nas. 

În acest timp eu mă aflam în avion, întorcându-mă acasă de la un seminar pe care l-am ținut. După ce a ieșit cu Daniel din biroul medicului, Mike a condus mașina direct la aeroport. Cum m-a văzut, m-a salutat și mi-a spus că Dan așteaptă în mașină. 

– Daniel? l-am întrebat uimită, căci știam că valurile erau înalte în acea zi. 

– A suferit un accident, dar nu a pățit nimic grav. 

Și astfel s-a adeverit coșmarul de care mă temeam cel mai tare. Am alergat atât de repede la mașină că mi-am rupt tocul de la un pantof. Am deschis ușa mașinii, iar fiul meu cel mic a ieșit din ea cu brațele întinse și cu ochiul acoperit cu un plasture, strigând:

– O, mamă, mă bucur atât de mult că te-ai întors acasă!

Am început să plâng în brațele lui, spunându-i cât de rău îmi pare că nu am fost acasă atunci când a sunat salvamarul. 

– Este în regulă, mamă, mi-a spus el. Oricum nu știi să faci surfing. 

– Ce? l-am întrebat, neînțelegându-i logica. 

– O să fiu bine. Medicul mi-a spus că mă voi putea întoarce în apă în opt zile.

Nu era în toate mințile!? Mi-aș fi dorit să îi spun că nu mai are voie nici măcar să se apropie de apă până când va împlini 35 de ani, dar mi-am mușcat limba și m-am rugat să uite pentru totdeauna de surfing. 

În următoarele șapte zile Daniel a făcut presiuni asupra mea, implorându-mă să îl las din nou să facă surfing. Într-o zi, după ce i-am repetat pentru a suta oară că nu, m-a bătut la propriul meu joc. 

– Mamă, ne-ai învățat întotdeauna să nu renunțăm niciodată la ceea ce ne place să facem.

Mi-a oferit apoi o mită: un poem înrămat de Langston Hughes pe care l-a cumpărat pentru că mi-a amintit de tine:

Mama către fiul ei

Ei bine, fiule, îți spun un lucru,
Viața nu a fost deloc ușoară pentru mine.
Am pășit pe cuie,
Și pe lame,
Și pe pământ gol,
Dar în tot acest timp
Am continuat să urc,
Să dau colț după colț,
Și uneori să merg prin întuneric,
Fără nicio lumină.
De aceea, băiete,
Nu-ți întoarce spatele treptelor dificile
Numai pentru că ți se pare greu să urci pe ele.
Și nu cădea –
Căci eu îmi continui drumul, dragul meu,
Și continui să urc,
Deși viața nu a fost deloc ușoară pentru mine.

Am cedat.

În acea vreme Daniel era doar un băiat cu o pasiune pentru surfing. La ora actuală este un bărbat cu o responsabilitate. Se numără printre cei mai importanți 25 de surferi profesioniști ai lumii.

Fiul meu mi-a testat astfel unul din principiile importante pe care le predau audiențelor din diferite orașe îndepărtate: „Oamenii pasionați nu renunță niciodată la ceea ce le place să facă.”

Danielle Kennedy

* Extras din cartea Supă de pui pentru suflet scrisă de Jack Canfield și Mark Victor Hansen


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Și despre vulnerabilitate, și despre rușine

25 mai

Atunci când sentimentul propriei valori nu este expus nici unui risc, suntem mult mai dornici să fim curajoși și să le împărtășim celorlalți talentele și darurile noastre. Din studiile pe care le-am făcut asupra familiilor, școlilor și organizațiilor, este limpede că, în culturile reziliente la rușine, oamenii sunt mult mai dispuși să solicite, să accepte și să integreze reacțiile venite din partea celorlalți. În același timp, asemenea culturi formează, educă oameni implicați, tenace, care știu că, pentru a reuși, trebuie să încerce din nou și din nou – persoane mai inclinate să găsească soluții noi, creatoare, la problemele cu care se confruntă.

Sentimentul propriei valori ne inspiră să fim vulnerabili, să nu ezităm a le împărtăși celorlalți ceea ce am creat și să perseverăm. Rușinea ne transformă în oameni meschini, plini de resentimente și temători. În culturile predispuse la rușine, în care părinții, liderii, administratorii îi încurajează pe ceilalți, în mod conștient sau inconștient, să judece propria lor valoare prin prisma rezultatelor acțiunilor lor, am constatat detașare emoțională, învinuire, bârfă, stagnare, favoritism și lipsa ideilor creatoare și inovatoare.

Peter Shehan este autor de cărți, vorbitor motivațional și CEO la ChangeLabs, o firmă globală de consultanță, specializată în proiecte de schimbare a comportamentului la scară largă și care colaborează cu alte companii, precum Apple sau IBM. Am avut marea șansă de a lucra cu Peter vara trecută, și cred că perspectiva lui asupra rușinii este absolut corectă. Iată care este opinia formulată de el:

Ceea ce ucide în secret inovația este rușinea. Nu este ceva ce poate fi măsurat, dar este acolo. De fiecare dată, când cineva renunță la a-și mai prezenta noua idee, când nu-i dă șefului său feedback-ul de care acesta are atâta nevoie și se teme să-i spună unui client ce gândește cu adevărat, putem fi siguri că rușinea a jucat un rol într-o astfel de situație. Teama înrădăcinată adânc în noi că vom greși, că vom fi criticați și că ne vom pierde stima de noi înșine ne împiedică să ne asumăm riscurile necesare progresului companiilor noastre. 

Dacă vrei să existe, în compania ta, o cultură a creativității și inovației, în care angajații își asumă riscuri rezonabile, atât la nivel individual, cât și la nivelul organizației, începe, mai întâi, prin a-i dezvolta personalului abilitatea de conducere, de cultivare a unei atitudini deschise față de vulnerabilitate printre membrii echipelor lor de lucru. Oarecum paradoxal, e nevoie ca ei înșiși să fie vulnerabili.

Ideea că un șef trebuie să dețină controlulși să aibă toate răspunsurile este nu numai depășită, dar și nocivă. Impactul acestei idei asupra celorlalți este sentimentul că nu știu prea multe și că sunt prea puțin importanți. Ceea ce devine o rețetă pentru aversiunea față de risc – dacă poate exista ceva de felul unei rețețe. Rușinea devine frică. Teama conduce la aversiunea față de risc. Iar aversiunea față de risc ucide inovația. 

Ideea de bază este că, pentru a îndrăzni cu orice preț, trebuie să ai sentimentul propriei valori. Spridușii rușinii, însă, ne împoaie mintea cu mesaje complet diferite, precum:

  • Să nu îndrăznești să faci asta! Nu ești suficient de bun.
  • Nu e cazul să te întinzi mai mult decât ți-e plapuma!

Termenul spiriduș (gremlin) – știm cu toții – provine din comedia de groază a lui Steven Spielberg, din 1984, Gremlins. Spiridușii sunt acei drăcușori mici, verzi, răutăcioși, care seamănă haosul peste tot unde apar. Sunt niște monștri manipulatori, cărora le face o mare plăcere să distrugă. Pentru mulți americani, cuvântul spiriduș este sinonim cu vocea rușinii.

BreneBrown-CurajulDeAFiVulnerabil

Editura Curtea Veche Publishing, 2019

* Extras din cartea Curajul de a fi vulnerabil scrisă de Brené Brown 


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !