Arhiva | O povestioară RSS feed for this section

De ce ţipă oamenii unii la alţii ?

2 Apr

Într-o zi, un înţelept din India puse următoarea întrebare discipolilor săi:
-De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?
-Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
-Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lânga tine? înrebă din nou înţeleptul
-Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.
Maestrul întrebă din nou:
-Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:
-Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.
Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate.
În final, înţeleptul concluzionă, zicând:
-Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.

Mahatma Gandhi

De ce ţipă oamenii unii la alţii ?


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Anunțuri

Războiul spiritelor

26 Mar

Într-o noapte, doi tineri din Egulac s-au dus la râu ca să vâneze foci. Au auzit strigăte de război şi s-au gândit: „Poate că este un trib pornit la război”. Au scăpat fugind pe mal şi ascunzându-se în spatele unui buştean. Au auzit zgomotul vâslelor şi au văzut o canoe venind către ei. În canoe erau cinci oameni, care le-au zis: „Vrem să vă luam cu noi. Ne ducem în susul râului ca să ne războim cu oamenii de-acolo.” Unul dintre tineri a spus: „Eu n-am nicio săgeată”. „Săgeţi sunt în canoe”, i-au răspuns ei. „Eu nu vin cu voi. Aş putea fi ucis. Rudele mele nu ştiu unde am plecat. Dar tu”, a zis el, întorcându-se către celălalt, „te poţi duce cu ei.” Aşadar unul dintre tineri a plecat, iar celălalt s-a întors acasă. Iar războinicii au vâslit în susul râului Kalama până la un orăşel de pe malul celălalt al acestuia. Oamenii de-acolo au venit la malul apei şi au început să se lupte şi mulţi au fost ucişi. Însă, deodată, tânărul l-a auzit pe unul dintre războinici spunând: „Repede, hai să mergem acasă, că indianul a fost rănit.” Atunci, el s-a gândit: „Oh, sunt spirite”. Nu se simţea rău, însă ei spuseseră că fusese lovit. Apoi canoele s-au întors, iar tânărul s-a dus acasă. Şi le-a spus tuturor: „Iată, am însoţit spiritele şi ne-am dus să luptăm. Ele eu zis că am fost rănit şi eu nu m-am simţit deloc rău”. Le-a povestit totul, apoi a tăcut. Când soarele  s-a ridicat, el a căzut. Ceva negru i-a ieşit pe gură. Faţa i s-a schimonosit. Oamenii au sărit în picioare şi au plâns. Era mort.

(extras din cartea În 15 minute psiholog – idei care să îţi salveze viaţa, scrisă de Anne Rooney)


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

 

A salvat 219 vieţi

12 Feb

Doamna Betty Tisdale este o veritabilă eroină. Când a izbucnit războiul din Vietnam în luna aprilie 1975, ea a înţeles că are misiunea de a salva 400 de orfani aflaţi pe punctul de a fi aruncaţi în stradă. La acea oră adoptase deja cinci fete vietnameze împreună cu fostul ei soţ (actualmente decedat), medicul pediatru (cu rang de colonel) Patrick Tisdale. La rândul lui, acesta avusese cinci copii ai lui.

  Pe când era medic în marina Statelor Unite transferat în Vietnam în anul 1954, Tom Dooley a ajutat foarte mulţi refugiaţi să fugă din nordul comunist. Betty spune:

-Întotdeauna l-am considerat pe Tom Dooley un sfânt. Influenţa lui mi-a schimbat viaţa pentru totdeauna.

  Datorită cărţii scrise de Dooley, ea şi-a cheltuit toate economiile de o viaţă pentru a călători în Vietnam de 14 ori, în vacanţe, ca să lucreze  voluntar în spitale şi orfelinate. Pe când se afla în Saigon, Betty s-a îndrăgostit de orfanii de la An Lac (Locul Fericit), un orfelinat condus de Madame Vu Thi Ngai, care a fost evacuată în ziua căderii Vietnamului şi care s-a întors cu Betty în Georgia pentru a locui cu ea şi cu cei zece copii ai săi.

  Dându-şi seama de drama celor 400 de copii, Betty, care este o femeie ce nu stă mult pe gânduri şi care caută soluţii din mers, a trecut imediat la acţiune.  Ea a sunat-o pe Madame Ngai şi i-a spus: „O să vin şi o să-i adopt pe toţi cei 400 de copii.” De bună seamă, nu ştia cum va putea face acest lucru, dar ştia că trebuia să îl facă. Ea a fost portretizată mai târziu de Shirley Jones în filmul „Copiii de la An Lac”.

  De îndată ce s-a hotărât, Betty a început să mute munţii din loc. Ea a făcut rost de banii necesari prin toate mijloacele care i-au stat la dispoziţie, inclusiv acceptând timbre verzi. Betty era ferm hotărâtă să reuşească, şi a reuşit.

-I-am vizualizat pe toţi acei copii crescând în cămine creştine americane, nu de către comuniştii vietnamezi, povesteşte ea pentru a-şi justifica motivaţia.

Într-o zi de duminică, Betty a părăsit Fort Benning din Georgia îndreptându-se către Vietnam. Ea a ajuns în Saigon marţi şi a depăşit – în mod miraculos –  toate obstacolele care i-au stat în cale, reuşind să îi îmbarce în avion pe cei 400 de copii sâmbătă dimineaţa. În cele patru zile, directorul responsabil cu asistenţa socială pentru refugiaţii din Vietnam, dr. Dan, a anunţat-o în mod neaşteptat că nu va aproba decât imigrarea copiilor cu vârste sub zece ani şi numai a celor care aveau certificate de naştere. După cum avea să descopere rapid Betty, orfanii de război sunt fericiţi că ma sunt în viaţă, dar în nici un caz nu au certificate de naştere.

  Betty s-a dus la departamentul pediatric al spitalului, a obţinut 225 de certificate de naştere în alb şi a manufacturat rapid date şi locuri de naştere pentru cei 219 copii eligibili de diferite vârste.

-Nu aveam nicio idee când şi în ce condiţii se născuseră aceştia, povesteşte ea, dar acest lucru nu m-a împiedicat să scriu toate acele certificate.

  Certificatele erau singura speranţă a acelor copii de a părăsi în siguranţă locul şi de a avea un viitor în lumea liberă. De aceea, Betty nu avea prea mult timp de pierdut.

  În continuare, ea avea nevoie de un loc pentru orfanii evacuaţi… Personalul militar de la Fort Benning a opus iniţial rezistenţă, dar Betty şi-a pledat cauza în mod genial şi foarte convingător. Deşi a încercat, ea nu a reuşit să îl obţină  la telefon pe comandantul general, aşa că a sunat la biroul şefului de stat major, Bo Callaway. Acesta a refuzat însă să-i accepte apelurile, oricât de importante erau acestea din punctul ei de vedere.

  Betty nu era însă femeia care să se dea bătută. Ajunsese deja prea departe pentru a renunţa acum, la spartul târgului. Dat fiind că şeful de stat major era din Georgia, ea a sunat-o pe mama lui şi a rugat-o să intervină şi să-i pledeze cauza. A reuşit să o convingă, aşa că, peste noapte, şeful de stat major a dispus folosirea unei şcoli din Fort Benning pe post de cămin ad interim pentru orfanii din An Lac.

  Mai rămânea problema scoaterii copiilor din Vietnam. Când a ajuns în Saigon, Betty s-a dus direct la ambasadorul american în Vietnam, Graham Martin, şi l-a rugat să le asigure copiilor transportul în Statele Unite. Încercase deja să închirieze un avion Pan Am, dar compania de asigurări Lloyds din Londra  a ridicat atât de mult tariful de asigurare încât a fost imposibil să mai negocieze cu compania aeriană. Ambasadorul a fost de acord să o ajute în condiţiile în care toate documentele erau aprobate  şi parafate de guvernul  vietnamez. Dr. Dan a semnat literlmente ultima aprobare când copiii era deja îmbarcaţi în două avioane ale armatei americane.

  Orfanii erau subnutriţi şi bolnavi. Marea majoritate nu ieşiseră niciodată până atunci în afara orfelinatului. De aceea, erau foarte speriaţi. Betty a recrutat mai mulţi soldaţi şi o echipă de televiziune de la ABC, care au ajutat-o să le lege copiilor centurile de siguranţă, să îi hrănească şi să îi liniştească. Toţi voluntarii au acţionat din inimă, profund emoţionaţi la gândul că 219 copii erau transportaţi către lumea liberă. Fiecare dintre ei a plâns de bucurie şi de satisfacţie că a putut contribui cu ceva la libertatea altor fiinţe umane.

  Cele două curse aeriene între Filipine şi Statele Unite au costat 42.000 de dolari. Dr. Tisdale a garantat plata, datorită iubirii sale pentru orfani. Dacă ar fi avut ceva mai mult timp la dispoziţie, probabil că ar fi obţinut chiar gratuitate. Timpul era însă un factor decisiv în acele condiţii, aşa că Betty trebuia să se mişte rapid.

  Toţi copiii au fost adoptaţi încă din prima lună de când au ajuns în Statele Unite. Organizaţia Tressler Lutheran Agency din York, Pennsylvania, specializată în adopţii ale copiilor handicapaţi, a găsit rapid un cămin american pentru fiecare orfan.

  Şi de această dată, ca în atâtea alte ocazii, Betty a demonstrat că orice lucru poate fi făcut atât timp cât eşti dispus să ceri ajutor, să nu accepţi resemnat refuzul, să faci tot ce îţi stă în puteri  şi să perseverezi.

  După cum s-a exprimat dr. Tom Dooley: „Cele mai neobişnuite lucruri sunt efectuate de regulă de cei mai obişnuiţi dintre oameni.

(Extras din cartea Supă de pui pentru suflet de Jack Canfield  şi Mark Victor Hansen.)

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Casa sufletului

18 Dec

Un bătrân tâmplar se afla în pragul pensionării. Era încă în putere de aceea patronul său îl mai dorea la lucru în echipa sa.  Cu toate acestea, bătrânul era hotărât să se retragă, pentru a duce o viaţă mai liniştită alături de familie. Renunţa la un salariu bunicel, dar prefera liniştea.

Cu părere de rău pentru pierderea unui meşter aşa de priceput, patronul îi ceru să mai construiască doar o singură casă.

Bătrânul accepttă, însă nu mai punea suflet în ceea ce făcea.  Chema ajutoare nepricepute şi folosea scânduri nepotrivite. Şi lui îi era ruşine de cum arăta ultima lucrare.

Când, în cele din urmă, o isprăvi, patronul veni să o vadă. Îi dărui tâmplarului cheia de la intrare, zicându-i:

„- Aceasta este casa ta, darul meu pentru tine!”

Tâmplarul rămase uimit. Ce mare ruşine! Dacă ar fi ştiut că îşi zideşte propria casă, atunci ar fi făcut-o cu totul altfel. 

Aşa e şi cu noi. Ne construim vieţile, punând în ele, adeseori, nu tot ceea ce e mai bun. Apoi, cu uimire, realizăm că trebuie să trăim în casa pe care tocmai ne-am construit-o. Dacă am putea-o reface, am face-o mult diferită. Însă nu ne putem întoarce. Ia aminte! Tu eşti tâmplarul! În fiecare zi baţi un cui, aşezi o scândură sau ridici un perete. Viaţa e întocmai cum ţi-o clădeşti.

Alegerea pe care o faci azi, clădeşte ziua de mâine.

Sursa: 1

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

 

Poveste cu tâlc despre comunicare

20 Noi

În Grecia antică, Socrate era foarte mult lăudat pentru înțelepciunea lui. Într-o zi, marele filozof s-a întâlnit întâmplător cu o cunoștință care alerga spre el agitat şi care i-a spus:

Socrate, știi ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenții tăi?

Stai o clipă, îi replică Socrate.

Înainte să-mi spui, aş vrea să treci printr-un mic test. Se numește Testul celor Trei.

Trei?

Aşa este, a continuat Socrate.

Înainte să-mi vorbeşti despre studentul meu, să stăm puţin şi să testăm ce ai de gând să-mi spui. Primul test este cel al Adevărului. Eşti absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?

Nu, spuse omul.

De fapt doar am auzit despre el.

E-n regulă, zise Socrate.

Așadar, în realitate, tu nu ştii dacă este adevărat sau nu. Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?

Nu, dimpotrivă

Deci, a continuat Socrate, vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu eşti sigur că este adevărat?

Omul a dat din umeri, puţin stânjenit. Socrate a continuat.

Totuşi mai poţi trece testul, pentru că există o a treia probă – filtrul Folosinţei. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?

Nu, nu chiar

-Ei bine, a concis Socrate, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?

poveste-cu-talc-despre-comunicare

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-