Arhiva | O carte RSS feed for this section

Maurice CAREME – Bunătate

20 Mar

Trebuie mai mult decât un măr,
Să umpli un paner.
Trebuie mai mult decât un pom,
Să cânte livada sub cer.
Dar nu trebuie decât un om,
Pentru ca un dram de bunătate
Să lucească asemeni unui măr,
Pe care să-l împarţi pe jumătate.


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Anunțuri

Marin SORESCU – Pricina

4 Apr

Mi s-a omorât timpul,                                                                                                                                                                          Onorată instanţă.

Când mă întorceam eu voluntar
Din război,
Am băgat de seamă
Că timpului meu îi fuseseră amputate
Inima, gura şi fruntea.

Dar nici aşa nu mi l-au lăsat în pace,
L-au pus să facă zile-chin, zile-lacrimi, zile-maşină, zile-bou,
O mulţime de lucruri
Care nu-l interesau.

Apoi au început să experimenteze pe el
Fel de fel de otrăvuri –
Tristeţe, necazuri –
Parcă aşa le zicea.

Lovitura de graţie i-a fost dată în cap
Cu o bucată de destin
De esenţă tare.

Iertaţi-mi expresia,
Dar asta n-a fost viaţă!
De atunci, iată, am pierdut şi jumătate din moarte
Aşteptându-mi rândul la coadă,
Ca să v-aduc la cunoştinţă pricina mea,
Aici,
La judecata de apoi.

Marin SORESCU

Marin SORESCU (n. 19 februarie 1936, Bulzești, județul Dolj – d. 8 decembrie 1996, București) a fost un scriitor român, membru titular (din 1992) al Academiei Române.

Sursa: 1, 2

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut ? Te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui​ !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Spuneai ceva? – Tudor ARGHEZI

7 Mar

Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare.
Şoptisei, poate, o-ntrebare,
Sau, poate, un răspuns.
Dar glasul nostru nu era ascuns?
Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată.
A fost atunci? Acum e altădată?
Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi
Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi.
Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise,
În jocul de-a sfiala, amuţise.
Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine.
Tu mă numiseşi „Ţie”, eu te numisem ”Tine”.
Să te cunosc? Să mă cunoşti?
Stam unul lângă altul ca plopii mari – şi proşti.

ciclul „Poeme noi”, ( 1963 )

Sursa: 1

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut ? Te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui​ !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Despre acea melodie, acel film şi acea carte

29 Aug Despre-acea-melodie-,-acel-film-şi-acea-carte

Privesc cu atenţie maximă către finalul verii, la ultimul sfârşit de săptămână cu ea.

Sunt pregătită să vă ofer câteva dintre delicatesele ( de relaxare) potrivite momentului amintit. Şi, sigur, toate păstrează ritmul discret al unui melodii, acţiunea plină de mister a unui film , precum şi suspansul liric al unei cărţi bune.

Cred că v-am captat atenţia, deci să vedem la ce anume mă refer 🙂

ritmul discret al unui melodii

Ce poate fi mai plăcut decât sunetul cald al melodiilor lui  Yann Tiersen… Sunteţi de acord ?

Yann-Tiersen

Yann Guillaume Tiersen (n. 23 iunie 1970) este un muzician și compozitor francez, cunoscut îndeosebi pentru compunerea coloanei sonore a filmului Amélie, regizat de Jean-Pierre Jeunet. Muzica sa este recunoscută pentru folosirea unei mari varietăți de instrumente în compoziții minimaliste, care conțin deseori influențe din muzica clasică europeană ș muzica populară franceză, ce recurge la instrumente precum pianul, acordeonul și vioara.

 

Ordinea în videoclip:

0:00 I Saw Daddy Today, 2:03 Comptine d’un autre été, 4:20 Watching Lara,
5:46 First rendez-vous, 7:02 La valse d’amelie, 9:39 Summer 78,11:47 Naval,
15:17 Sur le fil, 19:38 La dispute, 22:12 Childhood, 23:48 Mother’s Journey,
25:15 La Plage, 27:12 The Fall – La Chute, 33:01 Le matin, 34:56 Les deux pianos, 36:42 Le Demarche, 38:34 Le Moulin, 42:22 Rue des Cascades,
45:25 L’absente

 

 

 

 

 

 

 

acţiunea plină de mister a unui film

Lista pe care o indic spre vizionare are două titluri: Humans şi The BlackList

Humans are o poveste ce atrage prin însăşi ideea că putem trăi alături de roboţi(Synth) care să ne substituie multe dintre activităţile noastre zilnice şi, în plus, să aibă şi conştiinţă. Wow! Oare cum este posibil aşa ceva ? Iată, ceva imaginat chiar în cele ce urmează:

The BlackList mi-a plăcut datorită interpretării actorilor, care au transmis o poveste sensibilă, însă încadrată perfect în stilul sobru al FBI-ului şi a lumii periculoase ce există. Sunt replici pline de umor, de sarcasm şi multă acţiune, alături de LIZ şi RED. Vă las să descoperiţi esenţa:

 

suspansul liric al unei cărţi bune

Am terminat de citit romanul de dragoste a lui  Mircea Eliade : Nuntă în cer. O imensitate de întrebări ce au rămas fără răspuns , în momentul când am finalizat-o. Este o sumă de trăiri intense, o bucurie a sufletului şi o mare de valori pe care o întâlneşti în opera lui Eliade, aşa cum am găsit şi în acest  roman. Are ca principal subiect două confesiuni, a doi bărbaţi ce au aflat ce este dragostea absolută. Este vorba de Andrei Mavrodin și Barbu Hasnaș care, îşi spun , în timpul nopţii, poveştile unice de iubire. Interesant este faptul că personajul feminin ce le macină sufletul este una şi aceeaşi femeie: Ileana-Lena. Mai mult de atât nu dezvălui, ci aştept să-mi spuneţi părerea voastră 🙂

 

nunta-in-cer

 

  E suficient de RELAXANTĂ PROPUNEREA de final de vară ?

Despre-acea-melodie-,-acel-film-şi-acea-carte

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Dacă ţi-a plăcut, te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui​ !

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

 

 

 

 

 

Mihail DRUMEŞ – Invitaţie la vals

21 Iun Mihail-DRUMEŞ-Invitaţie-La-Vals

Într-o după-amiază, pe când mă întorceam din oraş, am întîlnit-o pe Mihaela pe scară, aproape de locul unde o sărutasem cu două luni înainte. A încercat să mă ocolească ( parcă se temea să nu i se întâmple acelaşi lucru ) şi chiar o luă înapoi. Prea târziu! O prinsesem de mînă  şi o ţineam pe loc.

– De ce mi-ai trimis scrisorile înapoi ? am întrebat-o aspru, cu glas străin .

Ea se smuci să scape:

– Lasă-mă!

– Nu te las pînă nu-mi dai o explicaţie. Înţelegi, nu mai pot trăi aşa…

I-am spus aceste cuvinte greu, cu opintiri, iar vocea mea avea un tremur ciudat. Vorbindu-i, o fixam lacom, drept în ochi.

Mihaela, cu mîna cealaltă liberă, îşi acoperise faţa. Nu putea să-mi suporte privirile.

Intuind slăbiciunea care o cuprinsese, am muiat glasul şi i-am şoptit cald şi convingător:

– Nu simţi cît te iubesc de mult ?

Fără a mai aştepta răspunsul ei, fără să mă gîndesc că în clipa aceea ar fi putut cineva să urce  sau să coboare scările şi să ne surprindă, i-am răsturnat capul şi mi-am lipit lacom  buzele de gura ei. În sărutarea aceea am descoperit o ţară nouă, minunată, din altă planetă, pe care, anexând-o, m-am simţit stăpînul universului. Mirarea mirărilor: în loc să reacţioneze violent, aşa cum mă aşteptam, Mihaela se părăsi toată în voia mea. Nu scoase nici un cuvînt, nu făcu măcar un gest de împotrivire. Cînd i-am dat drumul, mi-a fost frică să nu se prăbuşească fără suflare. Avu, ce-i drept, şi de rîndul acesta o clipă de ameţeală şi se sprijini de balustradă. Dar îşi veni repede în fire. Se făcuse palidă, ca o moartă. Numai în ochi i-am surprins o licărire ciudată, neverosimilă, dar nici ochii nu mai erau parcă ai ei. Stelele îşi pierduseră strălucirea.  Abia atunci mă năpădi teama de a nu ne surpinde cineva. Am fugit pe scări în jos ca un hoţ, lăsînd-o acolo, buimăcită încă  de neaşteptata întâmplare.

Aşadar, se întâmplase şi minunea minunilor: cucerisem pe Mihaela. O sărutasem cu voia ei şi asta însemna capitularea. Pînă atunci fusese urcuşul: greu, anevoios, plin de trudă, obstacole, primejdii. Dar pusesem piciorul pe culme. De aici se deschidea luminişul, paradisul, fericirea.

De multe ori, în reveriile mele, cînd îmi imaginam momentul acesta, mă treceau fiori de voluptate şi-mi spuneam: „Îl voi trăi vreodată ?”