Tag Archives: Mark Victor Hansen

Eșec? Nu! Doar o amânare temporară

11 Feb

Să vezi lucruri în sămânță, asta înseamnă geniu. (Lao-Tzu)

  Dacă mi-ai face o vizită în biroul meu din California, ai găsi aici într-unul din colțurile încăperii un dozator frumos de băuturi răcoritoare decorată cu faianță spaniolă și cu mahon, înconjurată de nouă scăunele acoperite cu piele (din cele care erau folosite cândva în farmacii). Ți se pare neobișnuit? Ei bine, dacă aceste scăunele ar putea vorbi, ți-ar povesti de o zi în care aproape că mi-am pierdut speranțele și am renunțat la luptă.

  Povestea a avut loc în perioada de recesiune de după al Doilea Război Mondial, când șomajul era foarte ridicat. Cowboy Bob, soțul meu, a cumpărat o mică curățătorie chimică cu bani împrumutați. Aveam doi copii mici, o casă ieftină, o mașină și foarte multe rate de plătit. La un moment dat am rămas fără niciun ban. Nu ne mai puteam plăti ratele ipotecare și facturile.

  Eram convinsă că nu am niciun fel  de talent, căci nu aveam o educație superioară și nici o calificare. De altfel, nici nu mă gândeam vreodată  prea mult la mine. Mi-am adus totuși aminte de cineva din trecutul meu care a crezut întotdeauna în mine: profesoara mea de engleză de la liceul Alhambra, care mi-a recomandat să urmez o profesiune în jurnalism și m-a numit editor responsabil cu publicitatea la ziarul liceului. De aceea, m-am gândit: „Dacă aș putea obține o rubrică publicitară intitulată <<Colțul cumpărătorului>> la ziarul local, poate ne-am putea plăti ratele”.

  Nu mai aveam mașină, și nu îmi puteam permite să angajez o bonă pentru copii. De aceea, i-am luat pe aceștia într-un cărucior vechi. Una din roțile acestuia avea tendința  să iasă din axul ei, dar o împingeam înapoi cu piciorul. Eram ferm hotărâtă să nu îmi las copiii fără casă, așa cum mi s-a întâmplat de atâtea ori mie când eram mică.

  Când am ajuns la redacția ziarului, mi s-a spus că nu existau niciun fel de locuri de muncă libere. Era recesiune! Am întrebat atunci dacă pot cumpăra spațiu publicitar la preț de angro și să îl vând la preț cu amănuntul  sub forma unei „Rubrici a cumpărătorului”. Liderii ziarului au acceptat, dar mai târziu am aflat că nu mi-au dat mai mult de o săptămână înainte de a renunța, căci trebuia să vin tot timpul la redacție cu căruciorul aproape dezmembrat mergând pe drumuri neasfaltate. S-au înșelat însă.

  Ideea cu Rubrica cumpărătorului a funcționat. Am obținut suficienți bani pentru a-mi plăti rata la casă și pentru a-mi cumpăra o mașină veche pe care mi-a găsit-o Cowboy Bob. Am angajat, de asemenea, o fată care să stea cu copiii în fiecare zi între orele 3:00 și 5:00. Când se făcea ora 3:00, îmi luam mostrele și alergam la întâlnirile pe care mi le stabilisem.

  În acea după-amiază ploioasă toți clienții potențiali la care am fost m-au refuzat:

De ce? i-am întrebat.

Mi-au răspuns că au remarcat că Ruben Ahlman, președintele Camerei de Comerț și proprietarul Farmaciei Rexall nu își făcea reclamă prin mine. Ahlman era un om de afaceri foarte respectat și iubit în orășelul nostru, iar magazinul lui era extrem de popular. De aceea, toată lumea îi respecta lui Ahlman modul de a face afaceri.

Trebuie să fie ceva în neregulă cu spațiul tău publicitar, mi-au spus clienții potențiali.

Mi s-a oprit inima. Cele patru contracte de publicitate mi-ar fi permis să îmi plătesc următoarea rată la casă. M-am gândit atunci să încerc să mai vorbesc o dată cu domnul Ahlman. De vreme ce este atât de respectat, cu siguranță mă va asculta. Până atunci, ori de câte ori am încercat să obțin o audiență la el, m-a refuzat, sub pretext că era plecat din birou sau că nu era disponibil. Știam că dacă îl voi convinge pe Ahlman să își facă publicitate prin mine, toți ceilalți negustori din oraș îi vor urma exemplul.

  De această dată, când am intrat în farmacia Rexall, domnul Ahlman era la tejghea. Mi-am afișat cel mai seducător zâmbet al meu și i-am arătat rubrica mea din ziar, „Colțul cumpărătorului”, marcată cu verde. I-am spus:

Toată lumea vă respectă opinia, domnule Ahlman. Sunteți dispus să vă uitați peste creația mea timp de câteva secunde, pentru a le putea spune celorlalți negustori părerea dumneavoastră?

  Gura i s-a strâmbat. Fără niciun cuvânt, a dat din cap într-un gest negativ foarte sugestiv. Inima mi-a căzut la pământ, făcând atâta zgomot încât mi s-a părut că toată lumea a auzit-o.

  Subit, orice urmă de entuziasm m-a părăsit. M-am împleticit până la frumosul dozator de băuturi răcoritoare din fața tejghelei, simțind că nu mai am puterea să mă întorc acasă. Nu doream să stau acolo inertă, fără să cumpăr nimic, așa că mi-am scos ultima monedă și am comandat o băutură carbogazoasă de cireșe, întrebându-mă disperată ce să fac în continuare. Oare își vor pierde casa copilașii mei, așa cum mi s-a întâmplat mie de atâtea ori în copilărie? Oare a greșit atât de flagrant profesoara mea de engleză? Poate că talentul de care îmi vorbea era o simplă iluzie. Ochii mi s-au umplut de lacrimi.

Dozator

Sursa poza: Internet

  O voce blândă de dincolo de tejgheaua dozatorului mi-a spus:

Ce s-a întâmplat, draga mea?

M-am uitat și am văzut o femeie încântătoare, cu părul cărunt și ochii plini de compasiune. I-am relatat povestea vieții mele, încheind:

Dar domnul Ahlman, pe care toată lumea îl respectă atât de mult, nici nu vrea să se uite la munca mea.

Îngăduie-mi să mă uit puțin peste  „Rubrica cumpărătorului”, mi-a spus ea.

A luat ziarul din mâna mea și l-a citit cu atenție. Apoi s-a ridicat de pe scaunul ei, s-a uitat la patronul farmaciei și a tunat cu o voce răsunătoare:

Ruben Ahlman, vino aici!

Femeia era doamna Ahlman!

  Ea i-a spus lui Ruben să cumpere publicitate de la mine. S-a uitat apoi la mine și mi-a zâmbit larg. Mi-a cerut să îi spun numele celor patru negustori care m-au refuzat, apoi a pus imediat mâna pe telefon și i-a sunat pe toți. În final, m-a îmbrățișat și mi-a spus că cei patru mă așteaptă ca să îmi dea reclamele lor.

  Ruben și Vivian Ahlman au devenit prietenii noștri de familie și doi dintre cei mai siguri clienți ai afacerii mele. Cu această ocazie, am aflat că Ruben era de fapt un om la fel de încântător ca și soția lui, dar îi promisese acesteia să nu mai cumpere publicitate de la nimeni, căci era foarte încrezător în oameni, iar unii încercau să îl ducă de nas. De aceea, atunci când m-a refuzat pe mine, de fapt încerca să își țină cuvântul față de soția lui. Dacă m-aș fi interesat din timp, aș fi putut afla cu ușurință că cea cu care trebuia să vorbesc era doamna Ahlman, nu domnul Ahlman. Conversația „întâmplătoare” pe care am avut-o cu aceasta în fața dozatorului de băuturi răcoritoare a fost decisivă. De atunci, afacerea mea publicitară a prosperat, transformându-se în timp în patru clădiri de birouri în care lucrează 285 de angajați ce operează 4.000 de conturi de publicitate ale unor mari clienți.

  Mai târziu, când domnul Alhman și-a modernizat vechea farmacie și a scos dozatorul, dragul meu soț Bob l-a cumpărat și l-a instalat în biroul meu. De aceea, dacă m-ai vizita în biroul meu din California, te-aș invita să iei loc pe unul din scăunelele din fața lui, ți-aș turna o băutură de cireșe și ți-aș reaminti să nu renunți niciodată, căci ajutorul este întotdeauna mai aproape decât ți se pare.

  Ți-aș spune apoi că dacă nu reușești să comunici cu o persoană importantă pentru tine, cel mai bine ar fi să cauți informații suplimentare despre ea, sau să încerci o cale alternativă, respectiv să cauți o terță persoană care să poată vorbi în numele tău. În sfârșit, ți-aș cita următoarele cuvinte inspirate rostite cândva de Bill Marriott, proprietarul lanțului de hoteluri cu același nume:

Eșecul? Nu l-am cunoscut niciodată.

Nu m-am confruntat decât cu mici obstacole temporare.

Dottie Walters

(extras din cartea Supă de pui pentru suflet scrisă de Jack Canfield și Mark Victor Hansen)

 


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Reclame

Despre curaj

28 Ian

Deci, crezi că sunt curajoasă? m-a întrebat ea.

-Da, cred.

-Poate că sunt, dar asta numai pentru că am avut parte de profesori care m-au inspirat. Vreau să îți povestesc despre unul dintre ei. Cu mulți ani în urmă, când lucram ca voluntar la Spitalul Stanford, am cunoscut o fetiță pe nume Lisa, care suferea de o boală rară și foarte gravă. Singura ei șansă de recuperare era o transfuzie de sânge de la frățiorul ei în vârstă de cinci ani, care supraviețuise în mod miraculos aceleași boli și care își dezvoltase anticorpii necesari pentru a o combate. Doctorul i-a explicat situația băiețelului și l-a întrebat dacă dorește să îi dea sângele său surioarei sale. L-am văzut ezitând timp de o clipă, după care a tras adânc aer în piept și a răspuns:

-Da, o să fac acest lucru dacă o poate salva pe Lisa.

În timp ce transfuzia progresa, l-am văzut stând pe patul de lângă cel în care se afla sora lui. La fel ca și noi, zâmbea văzând că obrajii Lisei își recăpătau culoarea naturală. Apoi zâmbetul i-a pălit și copilul s-a albit la față. S-a uitat la medic și l-a întrebat cu un tremur în voce:

-O să încep să mor acum?

Fiind atât de mic, copilul îl înțelesese greșit pe doctor, crezând că va trebui să îi dea tot sângele său surioarei sale.

Da, am învățat ce înseamnă curajul, a conchis ea, dar numai pentru că am avut profesori care m-au inspirat.

Dan Millman

(Extras din cartea Supă de pui pentru suflet de Jack Canfield și Mark Victor Hansen)

 


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


S-a mişcat Pământul pentru tine?

28 Aug

  Angela, o fetiţă în vârstă de 11 ani, a fost lovită de o boală degenerativă care îi afecta sistemul nervos. Nu mai putea vorbi, iar mişcările ei erau mult restricţionate. Medicii nu le-au dat părinţilor ei prea multe speranţe că fetiţa se va putea vindeca vreodată de această boală. Dimpotrivă, le-au prezis că ea îşi va petrece tot restul vieţii într-un scaun cu rotile. Au adăugat că foarte puţini oameni au reuşit de-a lungul timpului să învingă boala şi să revină la normal. Auzind aceste cuvinte, fetiţa a jurat că ea va fi unul din cei care au reuşit să se recupereze în urma bolii.

  A fost transferată într-un spital specializat în reabilitare din zona Golfului San Francisco. Medicii au aplicat toate terapiile pe care le cunoşteau, fermecaţi de spiritul dârz al fetiţei. Printre altele, i-au vorbit de procesul vizualizării şi au învăţat-o să îşi imagineze că poate merge din nou, gândindu-se că chiar dacă nu va avea alte rezultate, cel puţin îi va reda speranţa  şi o va ajuta să facă ceva pozitiv în lungile ore în care era ţintuită la pat. Angela s-a străduit din răsputeri să execute toate mişcările de terapie fizică, în apă sau în şedinţele de exerciţii fizice. Ea nu se oprea din lucru nici între şedinţele de fizioterapie, vizualizând faptul că poate merge din nou!

  Într-o zi, pe când se străduia din răsputeri să îşi imagineze că picioarele ei funcţionau din nou, i s-a părut că s-a petrecut un miracol: patul a părut să se mişte! De fapt, chiar se mişca dintr-o parte în alta a camerei! Fetiţa a început să ţipe:

 –Priviţi ce fac! Priviţi! Priviţi! Pot să fac asta! M-am mişcat! M-am mişcat!

  Dar nu numai ea ţipa, ci toţi cei din spital, care alergau de colo-colo într-o stare de agitaţie nebună, în timp ce echipamentele medicale treceau dintr-o parte în alta a camerelor, iar geamurile se spărgeau. De fapt, se producea un mare cutremur de pământ, dar nu-i spuneţi asta Angelei. Ea este convinsă şi astăzi că ea a provocat acele mişcări ale patului. De atunci au trecut câţiva ani, iar ea s-a întors la şcoală. Pe picioarele ei! Fără cârje şi fără scaun cu rotile. Vedeţi voi, un om care poate cutremura pământul între San Francisco şi Oakland poate cu siguranţă să învingă o boală oarecare. Nu credeţi?

Angela

Hanoch McCarty

(extras din cartea Supă de pui pentru suflet de Jack Canfield şi Mark Victor Hansen)

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Toată lumea poate face ceva

5 Iun

Principala diferenţă dintre un om obişnuit şi un luptător constă în faptul că luptătorul consideră orice situaţie o provocare, în timp ce omul obişnuit consideră orice situaţie fie o binecuvântare, fie un blestem. Don Juan

Roger Crawford avea tot ce îi trebuia ca să joace tenis, mai puţin două mâini şi un picior.

Când părinţii lui Roger şi-au văzut pentru prima dată fiul, ei au văzut un copil cu un singur deget ieşit direct din antebraţul drept şi cu două degete ieşite din cel stâng. Pruncul nu avea deloc palme. Braţele şi picioarele  sale erau mai scurte decât cele normale. La piciorul drept avea doar trei degete, iar cel stâng era atât de contorsionat încât mai târziu a trebuit amputat.

Medicul le-a explicat că Roger suferea de ectrodactilism, un defect din naştere rar întâlnit care afectează doar un copil din 90.000 în Statele Unite. Medicul a adăugat că Roger nu va putea umbla niciodată şi că nu va putea avea grijă de el.

Din fericire, părinţii lui Roger nu i-au dat crezare medicului.

-Părinţii mei mi-au spus întotdeauna că nu sunt decât atât de handicapat cât doresc să fiu, a declarat mai târziu Roger. Ei nu mi-au permis niciodată să îmi plâng singur de milă sau să profit de compasiunea celorlalţi oameni în urma handicapului meu. Odată, am avut necazuri la şcoală din cauză că îmi predam întotdeauna prea târziu lucrările (Roger trebuie să ţină pixul cu ambele mâini, aşa că scrie foarte încet).  L-am rugat pe tata să le scrie un bilet profesorilor mei, în care să le solicite o prelungire de două zile pentru predarea temelor. Tata m-a refuzat şi mi-a spus să încep să lucrez la teme cu două zile mai devreme. 

Tatăl lui Roger l-a încurajat întotdeauna pe acesta să facă sport, învăţându-l să arunce şi să prindă mingea de volei şi să joace fotbal pe terenul sportiv al şcolii. La vârsta de 12 ani, Roger a reuşit să prindă un loc în echipa de fotbal a şcolii.

Înaintea fiecărui meci, Roger obişnuia să îşi vizualizeze visul, de a înscrie un eseu. Într-o zi, el a  avut noroc. Mingea a ajuns la el şi tânărul a început să alerge cât de tare putea cu piciorul său artificial către linia de marcare. În jurul lui, antrenorul şi colegii săi îl aclamau din răsputeri. La linia de zece yarzi, un adversar l-a prins din urmă şi s-a agăţat de glezna lui stângă. Roger a încercat să îşi elibereze piciorul artificial, dar acesta s-a desprins de tot.

-Eram încă în picioare, îşi aminteşte Roger. Nu ştiam ce altceva mai bun aş fi putut face, aşa că am început să ţopăi către linia de marcare. În sfârşit, arbitrul şi-a ridicat fanionul. Am înscris un eseu! Chiar mai mult decât cele  şase puncte marcate, privirea descumpănită a adversarului meu care rămăsese cu piciorul artificial în mână făcea toţi banii!

Dragostea de sport a lui Roger a continuat să crească, la fel ca şi încrederea sa în sine. Nu toate obstacolele erau însă la fel de greu de depăşit pentru el. De pildă, mâncatul în sala de mese alături de colegii săi s-a dovedit extrem de dureros pentru Roger (care se chinuia să îşi ducă mâncarea la gură), la fel ca şi eşecurile sale de la cursul de dactilografiere.

-Cursul de dactilografiere m-a învăţat o lecţie valoroasă, povesteşte el: nu le poţi face pe toate. Cel mai bine este să te concentrezi asupra lucrurilor pe care le poţi face cel mai bine.

S-a dovedit că unul dintre lucrurile pe care le putea face Roger era să ţină racheta de tenis. Din păcate, atunci când o rotea prea tare, o scăpa cu uşurinţă din mână. Întâmplarea a făcut să găsească într-un magazin de vechituri o rachetă cu mâner dublu, în care degetul său putea intra cu uşurinţă. Acest model ciudat i-a permis să folosească racheta  la fel ca un jucător profesionist. Roger a practicat zi de zi, iar în scurt timp a devenit capabil să joace meciuri întregi, ba chiar să câştige o parte din acestea.

El nu s-a oprit însă aici. A continuat să practice cu înverşunare şi a făcut o operaţie la cele două degete pe care le avea la mâna stângă, fapt care i-a permis să prindă mai bine racheta, îmbunătăţindu-şi astfel foarte mult jocul. Deşi nu avea niciun exemplu la care să se raporteze, Roger a devenit obsedat de jocul de tenis, şi încetul cu încetul a început să câştige din ce în ce mai multe meciuri.

El a continuat să joace tenis în timpul facultăţii, încheindu-şi cariera cu 22 de victorii şi 11 înfrângeri. Mai târziu a devenit primul jucător de tenis cu handicap fizic certificat ca jucător şi antrenor profesionist de către Asociaţia Tenismenilor Profesionişti din Statele Unite. La ora actuală, Roger face turnee prin întreaga ţară şi ţine seminare în care îi învaţă pe participanţi ce înseamnă să fii un învingător indiferent de condiţia ta.

-Singura diferenţă dintre voi şi mine, le spune el participanţilor, este că voi îmi vedeţi mie handicapul, în timp ce eu nu îl văd pe al vostru.  Nu există om fără un handicap  sau altul. Când oamenii mă întreabă cum cred că îmi voi depăşi handicapul, le răspund că nu pot face orice  face un om normal, dar în timp am învăţat ce lucruri nu pot face cu niciun chip – de pildă  să cânt la pian  sau să mănânc cu beţişoarele chinezeşti – dar ceea ce este mai important, ce lucruri pot face. De aceea, mă dăruiesc din tot sufletul lucrurilor pe care le pot face.

Jack Canfield

(extras din cartea Supă de pui pentru suflet de Jack Canfield şi Mark Victor Hansen)

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Copiii învaţă ceea ce trăiesc

22 Mai

În cazul în care copiii sunt criticaţi în mod constant atunci când cresc, ei vor învăţa să condamne.

În cazul în care copiii sunt crescuţi cu ostilitate, ei vor învăţa să se bată.

În cazul în care copiii sunt crescuţi cu teamă, ei vor învăţa să fie precauţi.

În cazul în care copiii sunt crescuţi cu milă, ei vor învăţa să îşi plângă singuri de milă.

În cazul în care copiii sunt ridiculizaţi în timp ce sunt crescuţi, ei vor învăţa să fie timizi.

În cazul în care copiii sunt crescuţi cu invidie, ei vor învăţa să fie la rândul lor invidioşi.

În cazul în care copiii sunt făcuţi de ruşine în timp ce sunt crescuţi, ei vor învăţa să se simtă vinovaţi.

În cazul în care copiii sunt crescuţi cu toleranţă, ei vor învăţa să fie răbdători.

În cazul în care copiii sunt încurajaţi în timp ce sunt crescuţi, ei vor învăţa să aibă încredere în ei înşişi.

În cazul în care copiii sunt lăudaţi în timp ce sunt crescuţi, ei vor învăţa să aprecieze.

În cazul în care copiii sunt aprobaţi în timp ce sunt crescuţi, ei vor învăţa să se placă pe ei înşişi.

În cazul în care copiii sunt crescuţi într-o atmosferă de acceptare, ei vor învăţa să vadă iubirea în lumea exterioară.

În cazul în care copiii sunt crescuţi într-o atmosferă de recunoaştere a meritelor lor, ei vor învăţa să îşi stabilească scopuri şi obiective.

În cazul în care copiii sunt crescuţi într-o atmosferă de împărtăşire, ei vor învăţa să fie generoşi.

În cazul în care copiii sunt crescuţi cu onestitate şi într-o atmosferă dreaptă, ei vor învăţa să creadă în adevăr şi în justiţie.

În cazul în care copiii sunt crescuţi într-o atmosferă de securitate, ei vor învăţa să creadă în ei înşişi şi în cei din jurul lor.

În cazul în care copiii sunt crescuţi cu prietenie, ei vor învăţa că lumea e un loc minunat, în care merită să trăieşti.

În cazul în care copiii sunt crescuţi într-o atmosferă senină, ei vor învăţa ce înseamnă pacea interioară.

Tu cum îţi creşti copiii?

Această prezentare necesită JavaScript.

Dorothy L. Nolte

(extras din cartea Supă de pui pentru suflet scrisă de Jack Canfield şi Mark Victor Hansen)

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-