Tag Archives: poveste cu tâlc

Povești cu tâlc… pe care NU le știai (ÎNCĂ)

18 Mar oglinda

Șoimii

Un împărat a primit doi șoimi. Unul a fost antrenat, iar despre celălalt i s-a spus că refuză să se dezlipească de creanga pe care stătea. Unul dintre slujitori trebuia să se cațere în fiecare zi în copac să-i ducă de mâncare.
După ce a încercat în fel și chip să facă șoimul să zboare de pe creangă, împăratul și-a rugat supușii să-l ajute. Un bătrân înțelept s-a oferit să facă el asta și a doua zi, când s-a trezit, împăratul a văzut șoimul zburând de colo-colo.
– Cum ai făcut? și-a întrebat el supusul.
– A fost foarte simplu. Nu a trebuit decât să îi tai craca de sub picioare.

Morala: Uneori trebuie să ni se taie craca de sub picioare ca să ne aducem aminte că putem zbura.

Casa cu o mie de oglinzi

Cu mult timp în urmă, într-un orășel din Dacialand, exista o casă cunoscută sub numele de „Casa cu o mie de oglinzi” . Într-o zi, un cățeluș mititel, vesel din fire, aflând de această casă, s-a hotărât să o viziteze. Bucuros că a ajuns la destinație, sărind fericit pe scări, a intrat în casă. S-a uitat pe hol, dând din coadă, cu urechiușele ciulite de emoție, când ce să vezi! Surpriză! S-a trezit că, era privit de alți o mie de cățeluși fericiți și prietenoși care dădeau din coadă ca și el. A zâmbit și a primit înapoi o mie de zâmbete, la fel de calde și prietenoase. Era normal, doar era casa celor o mie de oglinzi. Când a plecat, s-a gândit: „Este un loc minunat. Mă voi întoarce să-l vizitez și altădată!”

În același orășel, alt câine, care nu era la fel de fericit și prietenos ca primul, s-a hotărât și el să viziteze casa. A urcat cu teamă scările, apoi cu coada între picioare și cu capul plecat a intrat în casă. Când a văzut o mie de câini neprietenoși uitându-se la el, s-a speriat de i s-a zbârlit părul pe spate, mârâind și arătându-și colții. Când ceilalți o mie de câini din oglinzi și-au arătat și ei colții, a fugit speriat. Odată ieșit afară, s-a gândit: „E un loc îngrozitor, nu mă mai întorc acolo niciodată!”

Morala: Toate chipurile sunt oglinzi. Lumea este ca o oglindă. Dacă vei arăta lumii o față acră, lumea îți va arăta, la fel, o față acră. Dacă vei zâmbi, lumea îți va zâmbi și ea. Mai mult, dacă vei arăta lumii întotdeauna caracterul tău frumos, lumea și viața îți vor arăta partea frumoasă.

Sursa: 1


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Reclame

Eșec? Nu! Doar o amânare temporară

11 Feb

Să vezi lucruri în sămânță, asta înseamnă geniu. (Lao-Tzu)

  Dacă mi-ai face o vizită în biroul meu din California, ai găsi aici într-unul din colțurile încăperii un dozator frumos de băuturi răcoritoare decorată cu faianță spaniolă și cu mahon, înconjurată de nouă scăunele acoperite cu piele (din cele care erau folosite cândva în farmacii). Ți se pare neobișnuit? Ei bine, dacă aceste scăunele ar putea vorbi, ți-ar povesti de o zi în care aproape că mi-am pierdut speranțele și am renunțat la luptă.

  Povestea a avut loc în perioada de recesiune de după al Doilea Război Mondial, când șomajul era foarte ridicat. Cowboy Bob, soțul meu, a cumpărat o mică curățătorie chimică cu bani împrumutați. Aveam doi copii mici, o casă ieftină, o mașină și foarte multe rate de plătit. La un moment dat am rămas fără niciun ban. Nu ne mai puteam plăti ratele ipotecare și facturile.

  Eram convinsă că nu am niciun fel  de talent, căci nu aveam o educație superioară și nici o calificare. De altfel, nici nu mă gândeam vreodată  prea mult la mine. Mi-am adus totuși aminte de cineva din trecutul meu care a crezut întotdeauna în mine: profesoara mea de engleză de la liceul Alhambra, care mi-a recomandat să urmez o profesiune în jurnalism și m-a numit editor responsabil cu publicitatea la ziarul liceului. De aceea, m-am gândit: „Dacă aș putea obține o rubrică publicitară intitulată <<Colțul cumpărătorului>> la ziarul local, poate ne-am putea plăti ratele”.

  Nu mai aveam mașină, și nu îmi puteam permite să angajez o bonă pentru copii. De aceea, i-am luat pe aceștia într-un cărucior vechi. Una din roțile acestuia avea tendința  să iasă din axul ei, dar o împingeam înapoi cu piciorul. Eram ferm hotărâtă să nu îmi las copiii fără casă, așa cum mi s-a întâmplat de atâtea ori mie când eram mică.

  Când am ajuns la redacția ziarului, mi s-a spus că nu existau niciun fel de locuri de muncă libere. Era recesiune! Am întrebat atunci dacă pot cumpăra spațiu publicitar la preț de angro și să îl vând la preț cu amănuntul  sub forma unei „Rubrici a cumpărătorului”. Liderii ziarului au acceptat, dar mai târziu am aflat că nu mi-au dat mai mult de o săptămână înainte de a renunța, căci trebuia să vin tot timpul la redacție cu căruciorul aproape dezmembrat mergând pe drumuri neasfaltate. S-au înșelat însă.

  Ideea cu Rubrica cumpărătorului a funcționat. Am obținut suficienți bani pentru a-mi plăti rata la casă și pentru a-mi cumpăra o mașină veche pe care mi-a găsit-o Cowboy Bob. Am angajat, de asemenea, o fată care să stea cu copiii în fiecare zi între orele 3:00 și 5:00. Când se făcea ora 3:00, îmi luam mostrele și alergam la întâlnirile pe care mi le stabilisem.

  În acea după-amiază ploioasă toți clienții potențiali la care am fost m-au refuzat:

De ce? i-am întrebat.

Mi-au răspuns că au remarcat că Ruben Ahlman, președintele Camerei de Comerț și proprietarul Farmaciei Rexall nu își făcea reclamă prin mine. Ahlman era un om de afaceri foarte respectat și iubit în orășelul nostru, iar magazinul lui era extrem de popular. De aceea, toată lumea îi respecta lui Ahlman modul de a face afaceri.

Trebuie să fie ceva în neregulă cu spațiul tău publicitar, mi-au spus clienții potențiali.

Mi s-a oprit inima. Cele patru contracte de publicitate mi-ar fi permis să îmi plătesc următoarea rată la casă. M-am gândit atunci să încerc să mai vorbesc o dată cu domnul Ahlman. De vreme ce este atât de respectat, cu siguranță mă va asculta. Până atunci, ori de câte ori am încercat să obțin o audiență la el, m-a refuzat, sub pretext că era plecat din birou sau că nu era disponibil. Știam că dacă îl voi convinge pe Ahlman să își facă publicitate prin mine, toți ceilalți negustori din oraș îi vor urma exemplul.

  De această dată, când am intrat în farmacia Rexall, domnul Ahlman era la tejghea. Mi-am afișat cel mai seducător zâmbet al meu și i-am arătat rubrica mea din ziar, „Colțul cumpărătorului”, marcată cu verde. I-am spus:

Toată lumea vă respectă opinia, domnule Ahlman. Sunteți dispus să vă uitați peste creația mea timp de câteva secunde, pentru a le putea spune celorlalți negustori părerea dumneavoastră?

  Gura i s-a strâmbat. Fără niciun cuvânt, a dat din cap într-un gest negativ foarte sugestiv. Inima mi-a căzut la pământ, făcând atâta zgomot încât mi s-a părut că toată lumea a auzit-o.

  Subit, orice urmă de entuziasm m-a părăsit. M-am împleticit până la frumosul dozator de băuturi răcoritoare din fața tejghelei, simțind că nu mai am puterea să mă întorc acasă. Nu doream să stau acolo inertă, fără să cumpăr nimic, așa că mi-am scos ultima monedă și am comandat o băutură carbogazoasă de cireșe, întrebându-mă disperată ce să fac în continuare. Oare își vor pierde casa copilașii mei, așa cum mi s-a întâmplat mie de atâtea ori în copilărie? Oare a greșit atât de flagrant profesoara mea de engleză? Poate că talentul de care îmi vorbea era o simplă iluzie. Ochii mi s-au umplut de lacrimi.

Dozator

Sursa poza: Internet

  O voce blândă de dincolo de tejgheaua dozatorului mi-a spus:

Ce s-a întâmplat, draga mea?

M-am uitat și am văzut o femeie încântătoare, cu părul cărunt și ochii plini de compasiune. I-am relatat povestea vieții mele, încheind:

Dar domnul Ahlman, pe care toată lumea îl respectă atât de mult, nici nu vrea să se uite la munca mea.

Îngăduie-mi să mă uit puțin peste  „Rubrica cumpărătorului”, mi-a spus ea.

A luat ziarul din mâna mea și l-a citit cu atenție. Apoi s-a ridicat de pe scaunul ei, s-a uitat la patronul farmaciei și a tunat cu o voce răsunătoare:

Ruben Ahlman, vino aici!

Femeia era doamna Ahlman!

  Ea i-a spus lui Ruben să cumpere publicitate de la mine. S-a uitat apoi la mine și mi-a zâmbit larg. Mi-a cerut să îi spun numele celor patru negustori care m-au refuzat, apoi a pus imediat mâna pe telefon și i-a sunat pe toți. În final, m-a îmbrățișat și mi-a spus că cei patru mă așteaptă ca să îmi dea reclamele lor.

  Ruben și Vivian Ahlman au devenit prietenii noștri de familie și doi dintre cei mai siguri clienți ai afacerii mele. Cu această ocazie, am aflat că Ruben era de fapt un om la fel de încântător ca și soția lui, dar îi promisese acesteia să nu mai cumpere publicitate de la nimeni, căci era foarte încrezător în oameni, iar unii încercau să îl ducă de nas. De aceea, atunci când m-a refuzat pe mine, de fapt încerca să își țină cuvântul față de soția lui. Dacă m-aș fi interesat din timp, aș fi putut afla cu ușurință că cea cu care trebuia să vorbesc era doamna Ahlman, nu domnul Ahlman. Conversația „întâmplătoare” pe care am avut-o cu aceasta în fața dozatorului de băuturi răcoritoare a fost decisivă. De atunci, afacerea mea publicitară a prosperat, transformându-se în timp în patru clădiri de birouri în care lucrează 285 de angajați ce operează 4.000 de conturi de publicitate ale unor mari clienți.

  Mai târziu, când domnul Alhman și-a modernizat vechea farmacie și a scos dozatorul, dragul meu soț Bob l-a cumpărat și l-a instalat în biroul meu. De aceea, dacă m-ai vizita în biroul meu din California, te-aș invita să iei loc pe unul din scăunelele din fața lui, ți-aș turna o băutură de cireșe și ți-aș reaminti să nu renunți niciodată, căci ajutorul este întotdeauna mai aproape decât ți se pare.

  Ți-aș spune apoi că dacă nu reușești să comunici cu o persoană importantă pentru tine, cel mai bine ar fi să cauți informații suplimentare despre ea, sau să încerci o cale alternativă, respectiv să cauți o terță persoană care să poată vorbi în numele tău. În sfârșit, ți-aș cita următoarele cuvinte inspirate rostite cândva de Bill Marriott, proprietarul lanțului de hoteluri cu același nume:

Eșecul? Nu l-am cunoscut niciodată.

Nu m-am confruntat decât cu mici obstacole temporare.

Dottie Walters

(extras din cartea Supă de pui pentru suflet scrisă de Jack Canfield și Mark Victor Hansen)

 


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Să nu renunţi niciodată

6 Noi

– Doamne, am întrebat.

-Poţi să-mi dai un motiv bun ca să nu renunţ?

Răspunsul lui Dumnezeu m-a luat prin surprindere…

– Uită-te în jur, a spus.

-Vezi feriga şi bambusul?
-Da, am răspuns.

– Când am plantat seminţele de ferigă şi de bambus, am avut mare grijă de ele. Le-am dat lumină, le-am dat apă. Feriga a crescut repede din pământ. Verdele ei strălucitor a acoperit pământul. Cu toate acestea, din seminţele de bambus nu a ieşit nimic. Însă nu am abandonat bambusul.

În cel de-al doilea an, feriga a crescut şi mai mare, şi mai bogată… Din nou, din sămânţa de bambus nu a ieşit nimic. Însă nu am abandonat bambusul, a spus.

– În cel de-al treilea an, tot nu ieşea nimic din sămânţa de bambus. Însă nu am abandonat bambusul. În cel de-a patrulea an, iarăşi, din sămânţa de bambus nu ieşea nimic. Dar nu am vrut să renunţ, a spus.

Apoi, în cel de-al cincilea an, o mlădiţă a ieşit din pământ. Comparativ cu feriga, era în mod evident mică şi insignifiantă… Însă, după numai 6 luni, bambusul s-a înălţat până la 30 de metri înălţime.

În toţi aceşti cinci ani, bambusul şi-a dezvoltat rădăcinile. Rădăcinile sale au crescut. Aceste rădăcini l-au făcut puternic şi i-au oferit lucrurile de care avea nevoie pentru a supravieţui. Nu aş da niciuneia dintre creaţiile mele o provocare căreia nu ar putea să-i facă faţă.

M-a întrebat:

– Ştiai, copilul meu, că în tot acest timp în care te-ai luptat, de fapt ţi-ai dezvoltat rădăcini? Nu aş abandona bambusul. Nu o să te părăsesc nici pe tine niciodată. Nu te compara cu ceilalţi., a adăugat.

– Bambusul a avut un scop diferit faţă de ferigă. Cu toate acestea, ambele alcătuiesc cea mai frumoasă pădure.Va veni şi timpul tău, mi-a spus Dumnezeu.

– Te vei înălţa.

– Cât de sus o să mă ridic?, am întrebat.

– Cât de sus se va înălţa bambusul?, a întrebat la rândul său.

– Atât de sus pe cât poate?, am întrebat.

– Da, a spus.

– Cinsteşte-mă înalţându-te cât de sus poţi.

Am plecat din pădure şi m-am intors cu această poveste. Sper că aceste cuvinte te pot ajuta să vezi că Dumnezeu nu te va abandona niciodată şi nu va renunţa niciodată la tine.

Niciodată, niciodată , niciodată să nu renunţi în viaţă.

Nu îi spune lui Dumnezeu cât de mare este problema, spune-i problemei cât de mare este Dumnezeu.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ştefan Alexandrescu – Poveste cu tâlc

30 Oct

Un asistent social merge să-și vadă unul dintre clienţi la închisoare. Tipul mai ajunsese de peste zece ori acolo, de fiecare dată din cauza prostiilor pe care le făcuse din cauza băuturii. Asistentul social e disperat, neștiind cum să-l ajute pe tip.
Se hotărăște să-i spună în faţă.

– De ce continui să bei? îl întreabă disperat.

Tipul își trece degetele prin păr, oarecum jenat.

– Nu știu. Probabil e din cauza tatălui meu. A crezut că răspunsul la fiecare problemă se afla pe fundul paharului de bere. L-am văzut că începe să bea de fiecare dată când avea probleme în viaţă, iar eu am învăţat, cred, să fac la fel ca el.

Cei doi bărbaţi au continuat să vorbească o vreme, apoi clientul menţioneză pe fratele său geamăn.

– Știi, nu l-am cunoscut niciodată pe fratele tău. spune asistentul social.

– Poate ar trebui să stau de vorbă cu el. Mi-ar putea da nişte indicii despre cum te-aş putea ajuta.

– Sigur. spuse tipul.

– Îţi dau numărul și adresa lui.

O săptămână mai târziu, asistentul social parchează în faţa unei case cochete din suburbii. Bărbatul care-i deschide ușa arată foarte îngrijit, dar, în rest, era o clonă a celui din închisoare. O soţie drăguţă îi dă cafea în timp ce doi copii cuminţi se jucau în grădină. Era și o mașină pe alee și, per ansamblu, totul sugera un cămin fericit. Bărbaţii încep să vorbească despre cel cu problema cu băutura.

– Obișnuiești să bei? întreabă asistentul social.

– Nu, niciodată. spuse bărbatul în timp ce-și bea cafeaua.

– E incredibil. spuse asistentul.

– De ce crezi că s-a întâmplat asta? Bărbatul își trecu degetele prin păr.

– Nu știu, din cauza tatălui meu, cred. El credea că răspunsul la fiecare problemă se afla pe fundul paharului de bere. L-am văzut că începe să bea de fiecare dată când avea necazuri în viaţă, iar eu am învăţat să nu fac la fel.

 

Sursa: 1

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Câte una pe rând

4 Sep

  Odată, un prieten de-al nostru se plimba seara pe o plajă mexicană goală. La un moment dat, el a văzut o siluetă undeva departe. După ce s-a apropiat, a observat că era vorba de un localnic care se apleca, culegea anumite lucruri de pe jos şi le arunca în mare.

  Apropiindu-se şi mai mult, prietenul nostru a constatat că bărbatul culegea de pe jos stele de mare eşuate la ţărm, pe care le arunca înapoi în ocean, câte una pe rând.

  Uimit, prietenul nostru s-a apropiat de străin şi i-a spus:

Bună seara, om bun. Ce faci?

Arunc aceste stele de mare înapoi în apă. Vezi tu, e reflux şi bietele de ele au rămas pe nisip. Dacă nu le voi arunca repede înapoi, vor muri din cauza lipsei de oxigen.

Înţeleg, i-a răspuns prietenul nostru, dar cred că există mii de stele de mare eşuate la ţărm. Ar fi imposibil să le arunci pe toate înapoi în apă. Sunt pur şi simplu prea multe. În plus, fenomenul se petrece probabil pe sute de plaje de-a lungul întregii coaste.  Cred că înţelegi că este imposibil să schimbi cu ceva această situaţie!

Localnicul a zâmbit, s-a aplecat şi a cules o altă stea de mare, pe care a aruncat-o în apă, după care i-a răspuns:

Poate că nu pot schimba situaţia tuturor stelelor de mare eşuate, dar o pot schimba cu siguranţă pe a acesteia!

Stea de mare

Stea de mare

Jack Canfield şi Mark V. Hansen

(extras din cartea Supă de pui pentru suflet de Jack Canfield şi Mark V. Hansen)

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-