Tag Archives: Supa de pui pentru suflet

Darul delfinului

7 Iul

 

darul-delfinului

Înotam sub apă, la o adâncime de peste 10 metri. Ştiam că nu ar fi trebuit să merg atât de departe, dar eram o foarte bun înotătoare, aşa că am riscat. Curentul nu era foarte puternic, iar apa era caldă, limpede şi atrăgătoare. Când mi s-a pus un cârcel, mi-am dat seama câtde prosteşte am procedat. Nu mă simţeam foarte speriată, dar cârceii sau înmulţit, îndeosebi în zona stomacului. Am încercat să îmi dau jos centura de la brâu, dar nu am reuşit. Am început să mă scufund şi să devin cu adevărat speriată, fapt care mi-a paralizat orice mişcări. Am privit cadranul ceasului de măsurare a aerului din rezervor şi am constatat că nu mai aveam prea mult. Am încercat să îmi masez abdomenul. Nu purtam costum de scafandru, dar nici nu mă puteam îndrepta, aşa că nu-mi puteam masa muşchii cuprinşi de cârcei.

M-am gândit : „ Nu pot muri aşa! Mai am multe lucruri de făcut!” Mi se părea ridicol să mor în acest fel, fără să ştie nimeni de mine. De aceea, am strigat în sinea mea: „Ajutor! Vă rog, oricine mă aude!

Nu eram deloc pregătită pentru ceea ce s-a întâmplat în continuare. Am simţit că mă atinge ceva de la spate, chiar sub subsoară. „O, nu, m-am gândit. Rechini!” Eram terorizată. Cineva părea să mă ridice însă la suprafaţa apei, ca şi cum m-ar fi tras de braţ. Cu privirea perferică am văzut atunci un ochi. Avea cea mai minunată privire din câte mi-aş fi putut imagina. Uitându-mă la el, am ştiut că sunt în siguranţă.

Am continuat să mă ridic la suprafaţă, cu aripioara lui dorsală sub subsoara mea şi îmbrăţişându-l strâns. M-am relaxat complet şi l-am îmbrăţişat de-a dreptul. Simţeam că animalul îmi transmite o stare de siguranţă şi că mă vindecă în timp ce mă ridică la suprafaţă. Cârceii mei au dispărut odată cu relaxarea care m-a cuprins, aşa că am rămas cu convingerea absolută că delfinul ma vindecat.

După ce m-a scos la suprafaţă, a continuat să mă împingă către mal. M-a condus până la o apă atât de puţin adâncă încât am început să mă tem să nu eşueze la ţărm, aşa că l-am împins la rândul meu în apa mai adâncă. A rămas acolo, privindu-mă ca să vadă dacă mă simt bine.

Mi s-a părut că am primit o a doua şansă în viaţă. Mi-am scos centura de greutate şi rezervorul de oxigen, apoi restul costumului şi m-am întors în apă, complet goală, pentru a fi alături de acel delfin. Mă simţeam uşoară, liberă şi vie, şi nu îmi doream altceva decât să mă joc în apă şi să mă bucur de acea libertate. Delfinul m-a dus din nou în larg şi a început să facă giumbuşlucuri alături de mine. Cu această ocazie, am observat că ceva mai departe se afla o întreagă colonie de delfini.

După o vreme m-a readus la ţărm. Eram deja foarte obosită, pe punctul de a leşina, aşa că s-a asigurat că sunt în siguranţă în apa puţin adâncă de lângă mal. Apoi s-a întors în lateral,astfel încât să mă poată privi cu un ochi. Am rămas astfel foarte mult timp , într-o stare aproape de transă. Imagini din trecut îmi treceau prin minte. Apoi delfinul a scos un sunet ascuţit şi s-a întors la fraţii lui. În scurt timp au dispărut din vedere.

Elizabeth Gawain

darul--delfinului

Extras din cartea : Supă de pui pentru suflet – Jack Canfield şi Mark Victor Hansen

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Dacă ţi-a plăcut, te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui​ !

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

 

Gândește-te la următoarele exemple

5 Iun
  • După primul test în fața camerei de luat vederi, Fred Astaire a primit următoarea evaluare de la directorul MGM(datată 1933): ” Nu știe să joace! Are un început de chelie! Știe să danseze cât de cât!  ” Astaire a păstrat această evaluare toată viața. A pus-o într-un chenar și a păstrat-o deasupra șemineului din casa sa din Beverly Hills.
  • Un expert a spus despre Vince Lombardi: ”  Nu dispune decât de cunoștințe minime legate de fotbal. Este lipsit de motivație „.
  • Socrate a fost numit:” Un corupător imoral al tinerilor  „.
  • Când Peter J. Daniel era în clasa a patra, învâțătoarea sa, doamna Philips, îi repeta frecvent:” Peter J. Daniel, ești un măr putred printre cele bune și nu vei realiza niciodată nimic în viață  „. Peter a fost de-a dreptul incult până la vârsta de 26 de ani. Un prieten i-a citit într- o seară cartea lui Napoleon Hill, Folosește-ți mintea pentru a te îmbogăți. La ora actuală, el deține în proprietate colțurile străzilor în care obișnuia să se bată altădată și tocmai și-a publicat ultima sa carte, intitulată Doamna Philips, ați greșit!
  • În tinerețe, Louisa May Alcott, autoarea bestsellerului Femeile mici , a fost îndemnată de  propria sa familie să se facă servitoare sau croitoreasă.
  • Beethoven nu cânta foarte bine la vioară și prefera să își cânte propriile compoziții în loc să își perfecționeze tehnica. Exasperat, profesorul lui de vioară i-a spus că nu valoarează doi bani ca și compozitor.
  • Părinții celebrului cântăreț de operă Enrico Caruso și-ar fi dorit ca fiul lor să se facă inginer. Propriul lui profesor de canto i-a spus că nu are deloc voce și deci nu va putea cânta nicodată pe șcenă.
  • Charles Darwin, creatorul Teoriei Evoluției, a renunțat la cariera sa medicală pentru a se dedica cercetării. Propriul său tată i-a spus:”  Nu-ți pasă decât de câini și de șoareci „. În autobiografia sa, Darwin povestește: ” Toți profesorii mei și propriul meu tată m-au considerat un băiat banal, cu un intelect mult sub nivelul mediu  „.
  • În tinerețe, Walt Disney a fost concediat de editorul unui ziar din cauză că îi lipseau ideile. În anii care au urmat, el a început diferite afaceri, dar a dat faliment de mai multe ori înainte de a construi Disneylandul.
  • Profesorii lui Thomas Edison obișnuia să spună despre el că este prost pentru a învăța vreodată ceva.
  • Albert Einstein nu a vorbit deloc până la vârsta de patru ani și nu a învățat să citească decât la șapte ani. Profesorul lui l-a descris ca fiind: ” Încet la minte , nesociabil și veșnic pierdut în reveriile sale prostești  „. Școala Politehnică  din Zurich a refuzat să îl admită.                                             citat-albert-einstein-01
  • În timpul școlii, Louis Pasteur a fost un elev mediocru, iar la chimie a ieșit pe locul 15 din 22 de elevi.
  • Isaac Newton a avut note foarte mici în școala generală.
  • Tatăl sculptorului Rodin a spus despre fiul său: ”  Am un idiot în loc de fiu „. Descris ca fiind cel mai slab elev din școală, Rodin a dat de patru ori la facultatea de artă înainte de a fi admis. Propriul lui unchi îl considera imposibil de educat.
  • Lev Tolstoi, autorul celebrului roman Război și pace, a fost dat afară din facultate, fiind considerat ” incapabil și nedoritor să învețe „.
  • Celebrul dramaturg Tennessee Wiliams s-a înfuriat când piesa sa , Eu, Vasha, nu a fost aleasă să fie jucată în urma competiției desfășurate la ora sa de literatură engleză de la Universitatea din Washinton. Profesorul lui și-a amintit mai târziu că Williams a denunțat vehement inteligența evaluatorilor care i-au respins piesa.
  • Angajatorii lui E.W. Woolworth de la magazinul la care a lucrat în tinerețe l-au dat afară, spunând despre el că nu are suficient bun simț pentru a-și servi cum trebuie clienții.
  • Henry Ford a dat faliment de cinci ori înainte  de a avea în sfârșit succes.
  • Babe Ruth, considerat unanim de istoricii sportului drept cel mai mare atlet al tuturor timpurilor și care a stabilit recordul absolut și nedepășit al timpului de alergare pe terenul de joc ( home run  ), a stabilit inclusiv cel mai mare record pentru lovituri ratate ( strikeouts  ).
  • Winston Churchill a fost lăsat repetent în clasa a șasea. Până să devină prim ministru al Marii Britanii, la 62 de ani, el a dus o viață plină de rateuri și eșecuri. Churchill nu și-a adus marea contribuție la bunul mers al acestei lumi decât în anii senectuții.
  • Nu mai puțin de 18 edituri au respins povestioara în 10.000 de cuvinte a lui Richard Bach despre un pescăruș care ” zboară  „, intitulată Pescărușul Jonathan Livingston, înainte ca editura Macmillan să se decidă în sfârșit să o publice în anul 1970. Până în anul 1975  cartea s-a vândut în peste șapte milioane de exemplare numai în Statele Unite.
  • Richard Hooker a lucrat timp de șapte ani la romanul lui umoristic de război, M*A*S*H*, după care a fost respins de 21 de edituri înainte ca editura Morrow să se decidă să i-l publice. Romanul a devenit peste noapte un bestseller, generând  un film și un serial de mare succes.                    Citate-Charles-Darwin

Cartea: Supă de pui pentru suflet

Autori: Jack CANFIELD, Mark V. HANSEN

Ceea ce ești este la fel de important ca și ceea ce faci

30 Mar

Cel care ești cu adevărat vorbește atât de tare încât nu pot auzi ce spui. Ralph Waldo Emerson

 

Era o după-amiază frumoasă de duminică în Oklahoma City. Bunul meu prieten, Bobby Lewis, își ducea cei doi băieți de care era atât de mândru să joace minigolf. El s-a îndreptat către casă și l-a întrebat pe casier:

–  Cât costă un bilet de intrare ?

– Trei dolari pentru dumneavoastră și trei dolari pentru orice copil mai mare de șase ani, i-a răspuns tânărul. Până la vârsta de șase ani inclusiv copiii pot intra gratuit. Ce vârstă au copiii dumneavoastră ?

– Avocatul are trei ani, iar medicul șapte, i-a răspuns Bobby. Ceea ce înseamnă că îți datorez șase dolari.

Casierul i-a spus:

– Hei, domnule, ai câștigat la loto sau ceva ? Ai fi putut economisi cu ușurință trei dolari spunându-mi că cel mare are șase ani. Eu oricum nu mi-aț fi dat seama.

– Poate că dumneata nu ți-ai fi dat seama, dar copiii și-ar fi dat, i-a răspuns Bobby.

După cum spune Ralph Waldo Emerson: ”  Cel care ești cu adevărat vorbește atât de tare încât nu pot auzi ce spui.   „

În aceste zile dificile, când etica este mai importantă ca oricând, ai grijă să fii un exemplu bun pentru familia și pentru colegii tăi.

Patricipa Fripp

Ceea ce esti este la fel de important ca si ceea ce faci

Supă de pui pentru suflet – Jack Canfield și Mark Victor Hansen

Începe cu tine însuți

25 Aug

Pe piatra funerară a mormântului unui episcop anglican aflată în criptele Mănăstirii Westminster stau scrise următoarele cuvinte:

Când eram tânăr și liber, iar imaginația mea nu cunoștea limite, am visat să schimb lumea.

Când am mai îmbătrânit și am devenit mai înțelept, am descoperit că lumea nu se poate schimba,

așa că m-am decis să îmi reduc pretențiile și să schimb doar țara mea.

Nici aceasta nu s-a lăsat schimbată.

Când am ajuns la anii senectuții, mi-am propus într-o ultimă încercare disperată să îmi schimb doar familia,

pe cei care îmi sunt dragi, dar vai!, niciunul nu s-a lăsat schimbat.

Acum, când zac pe patul de moarte, îmi dau în sfârșit seama de adevăr: dacă m-aș fi schimbat pe mine însumi,

aș fi contribuit prin exemplul meu personal la schimbarea familiei mele.

Inspirat și încurajat de această reușită, aș fi putut face mai multe lucruri bune pentru țara mea,

și cine știe, poate că aș fi schimbat într-adevăr lumea.

                                                                                               Anonim

Supă de pui pentru suflet – Jack Canfield și Mark Victor Hansen

Te iubesc, fiule!

15 Iun

Câteva gânduri care mi-au trecut prin minte în timp ce îmi conduceam fiul la şcoală:

Bună dimineaţa, puştiule.

Te iubesc, fiule

Arăţi minunat în costumul tău de cercetaş, mult mai suplu decât a fost tatăl tău când era de vârsta ta. Nu cred că am avut părul la fel de lung ca tine până când am ajuns la facultate, dar cel puţin te-aş putea recunoaşte dintr-o mie: eşti puţin cârlionţat după urechi, îţi târai uşor picioarele şi ai genunchii puţin îndoitţi… Ne-am obişnuit unul cu celălalt.

Acum că ai opt ani nu te mai văd la fel de des ca altădată. De Ziua lui Columb ai plecat de acasă la 9:00 dimineaţa. Te-am văzut timp de 42 de secunde la prânz, după care nu ai mai apărut la cina de la ora 5:00. Mi-e dor de tine, dar ştiu că ai lucruri serioase de făcut, cel puţin la fel de serioase ca şi ale celorlalţi şoferi de pe stradă.

Trebuie să creşti, iar acest lucru este cu siguranţă mai important decât să aduni cupoane, să te gândeşti ce acţiuni să mai cumperi şi cum să-i înşeli pe alţii. Trebuie să înveţi ce poţi şi ce nu poţi face, şi să te împaci cu acest lucru. Trebuie să înveţi despre oameni şi despre comportamentul lor atunci când nu se simt bine în propria lor piele, aşa cum se întâmplă cu golanii care îi terorizează pe copiii mai mici decât ei. Mda, şi va trebui să înveţi inclusiv că nu-ţi pasă  de poreclele lor… Adevărul este că o să-ţi pese întotdeauna, dar va trebui să înveţi să te prefaci, căci altfel data viitoare te vor insulta şi mai rău. Nu pot decât să sper că mai târziu îţi vei aduce aminte cum te-ai simţit, astfel încât să nu procedezi şi tu la fel cu copiii mai mici decât tine.

Când a fost ultima dată când ţi-am spus că sunt mândru de tine ? Se pare că am o problemă, de vreme ce nu-mi mai aduc aminte. Îmi amintesc în schimb când am ţipat ultima dată la tine. Ţi-am spus atunci că vom întârzia dacă nu te grăbeşti. Una peste alta, sunt convins că am ţipat de mai multe ori la tine decât te-am încurajat, după cum obişnuia să spună Nixon. Oricum, dacă o să citeşti vreodată acest text, află că sunt mândru de tine. Cel mai mult îmi place la tine independenţa ta, felul în care ştii să ai grijă de tine chiar şi atunci când eu sunt uşor speriat. Nu te-ai plâns niciodată, şi nu pot decât să te admir din  acest punct de vedere.

Oare de ce nu înţeleg taţii că copiii de opt ani au nevoie de tot atâtea îmbrăţişări ca şi cei de patru ani ? Dacă nu o să fiu atent, în scurt timp am să te împung cu degetul şi am să-ţi spun : „Ce zici, puştiule?”, în loc să te îmbrăţişez şi să îţi spun că te iubesc. Viaţa este prea scurtă pentru a ne ascunde afecţiunea. Oare de ce nu înţeleg copiii de opt ani că adulţii de 36 de ani au nevoie de tot atâtea îmbrăţişări ca şi copiii de patru ani ?

Oare ţi-am spus cât sunt de mandru de tine pentru că  ai reînceput să îţi iei pachetul cu mâncare de acasă după o săptămână de mâncat hrană indigestă de la cantină ? Mă bucur că ştii să îţi preţuieşti corpul.

Mi-aş dori ca această călătorie să nu fie atât de scurtă… Aş vrea să vorbim despre noaptea trecută… când fratele tău mai mic dormea, iar eu şi mama ta te-am lăsat să rămâi până mai târziu ca să te poţi uita la meciul echipei Yankees. Astfel de momente sunt atât de speciale. Nimeni nu le poate planifica dinainte. Ori de câte ori încercăm să ne facem împreună planuri, acţiunile noastre nu ies la fel de reuşite ca cele neplanificate. Pentru câteva minute mult prea scurte, mi s-a părut că ai crescut şi că am vorbit fără cuvinte despre : „Ce mai faci la şcoală, fiule ?” Ba chiar ţi-am verificat tema de la matematică, în singura manieră în care m-aş fi putut descurca: cu ajutorul unui calculator.

Tu te pricepi mai bine la numere decât mă voi pricepe eu vreodată. Aşa că am vorbit despre meci, şi s-a dovedit că ştii mai multe decât mine despre jucători, aşa că tot eu am avut de învăţat de la tine. Şi am fost amândoi foarte fericiţi când au câştigat Yancheii.

Hm, iată şi poliţistul de circulaţie. Probabil că ne va supravieţui amândurora. Mi-aş dori să nu trebuiască să mergi la şcoală astăzi. Sunt atâtea lucruri pe care aş dori să ţi le spun.

Ai ţâşnit din maşină ca din puşcă. Eu doream să savurez momentul despărţirii noastre, dar tu ţi-ai depistat deja prietenii.

De fapt , ceea ce doream să îţi spun la despărţire era : „Te iubesc, fiule.”

Te iubesc, fiule

Victor B. Miller

Supă de pui  pentru suflet – Jack Canfield şi Mark Victor Hansen

Nevoia cea mai delicată

16 Mai Nevoia cea mai delicată

  Cel puțin o dată pe zi, bătrâna noastră pisică neagră vine la unul din noi cu o cerere specială. În mod evident, nu dorește să fie hrănită sau lăsată afară, ci are o nevoie complet diferită.

Dacă stăm așezați, ne sare în poală. Dacă nu, rămâne lângă noi privindu-ne melancolică până când îi creăm condițiile necesare. Odată ajunsă în poala noastră, începe să toarcă chiar înainte de a apuca să o mângâiem pe spate și sub bărbie și să îi spunem ce pisicuță bună este. Se face apoi confortabilă, se întinde toată de plăcere, iar când și când torsul ei scapă de sub control și se transformă într-un strănut. Ne privește cu ochi plini de adorație și cu o încredere absolută, pe care numai un animal o poate avea în stăpânul lui.

  După o vreme începe să se liniștească, încetul cu încetul. Dacă simte că este în regulă, rămâne în poala noastră și ațipește. Dacă nu, se dă jos și își vede senină de treburi. În ambele cazuri, este evident  că delicata ei nevoie i-a fost satisfăcută.

  Fiica noastră descrie acest fenomen în termeni simpli: „Blackie(numele pisicii) simte nevoia să fie toarsă„.

  De altfel, Blackie nu este singura din casa noastră care are această nevoie. O împărtășim și noi, eu și soția mea. Personal , consider că această nevoie este universală și nu corespunde unei singure grupe de vârstă. Totuși, fiind profesor și părinte, eu o asociez în primul rând  cu copiii, cu nevoia lor rapidă și impulsivă de a primi o îmbrățișare, o strângere la piept, un braț după umăr, o învelire cu pătura înainte de culcare, nu pentru că ar avea vreo neliniște, ci pentru că așa li se pare natural.

  Există multe lucruri pe care mi-ar plăcea să le pot face pentru toți copii din lume, dar dacă ar fi să aleg unul singur, acesta ar fi următorul: le-aș garanta tuturor copiilor cel puțin un „tors” bun în fiecare zi.

  La fel ca și pisicile, copiii simt nevoia să toarcă.

  Fred T. Wilhelms

Supă de pui pentru suflet 

Jack Canfield și Mark Victor Hansen

Odihnească-se în pace: Înmormântarea lui „Nu pot”

16 Apr Supa de pui pentru suflet

Sala de clasa a patra în care preda Donna arăta la fel ca multe altele pe care le văzusem  în trecut. Elevii stăteau în pupitre aranjate în cinci rânduri a câte şase. Catedra învăţătoarei se afla în faţă.  Pe un panou alăturat erau notate temele pe care le aveau de făcut elevii. Din multe puncte de vedere era o sală de clasă tipică şi tradiţională. Şi totuşi, mi s-a părut ceva diferit atunci când am intrat pentru prima dată în ea în acea zi. Elevii păreau cuprinşi de o stare de frenezie.

Donna era o învăţătoare veterană din Michigan, aflată la doar doi ani de pensionare. În plus, participa voluntar la un proiect de dezvoltare a învăţământului de anvergură naţională, pe care îl organizasem eu. Programul de pregătire avea ca temă limbajul artistic  care le-ar permite elevilor să se simtă bine în pielea lor şi să preia controlul asupra propriilor lor vieţi. Sarcina Donnei era să implementeze la orele ei ideile predate la cursurile de pregătire. Sarcina mea era să îi inspectez orele şi să încurajez şi mai mult procesul de implementare.

Am ocupat un loc gol din spatele clasei şi am asistat la oră. Toţi elevii lucrau la o temă, notând în caietele lor ideile şi gândurile care le treceau prin minte. Eleva în vârstă de zece ani de lângă mine scria numai fraze care începeau cu „nu pot”:

„Nu pot să lovesc mingea de baseball astfel încât să treacă de a doua bază.”

„Nu pot să fac împarţiri cu mai mult de trei numerale.”

„Nu pot să o fac pe Debbie să mă simpatizeze.”

Pagina ei era pe jumătate plină, dar fata nu dădea semne că ar duce lipsă de idei, ci continua să lucreze cu perseverenţă şi determinare.

M-am plimbat printre rânduri studiind cele scrise de elevi. Toată lumea trebuia să descrie lucruri pe care nu putea să le facă.

„Nu pot face flotări.”

„Nu pot arunca mingea dincolo de gard.”

„Nu mă pot opri după o singură prăjitură.”

Întreaga poveste îmi stârnise deja curiozitatea, aşa că m-am decis să verific ce se întâmplă întrebând-o pe învăţătoare. Când m-am apropiat  de ea, am constatat că şi ea era ocupată cu scrisul, aşa că nu mi s-a părut oportun să o deranjez.

„Nu o pot determina pe mama lui John să vină la şedinţa cu părinţii.”

„Nu o pot determina pe fiică-mea să facă plinul cu benzină la maşină.”

„Nu îl pot determina pe Alan să se folosească de cuvinte în locul pumnilor.”

Incapabil să stabilesc de ce era ocupată toată lumea, inclusiv învăţătoarea, cu scrisul unor fraze negative, care începeau cu „nu pot”, în locul celor pozitive care ar fi început cu „pot să”, m-am intors la locul meu şi mi-am continuat observaţiile. Elevii au continuat să scrie timp de alte zece minute. Marea majoritate a reuşit să îşi umple complet pagina. Unii chiar au început pe o a doua pagină.

-Terminaţi fraza pe care aţi început-o  şi nu mai începeţi alta, le-a spus Donna elevilor, semnalând astfel apropiata încetare a activităţii.

Ea le-a spus apoi elevilor să îşi împăturească foile de hârtie în două şi să le aducă la catedră. Odată ajunşi acolo, ei trebuiau să îşi introducă foile într-o cutie goală de  pantofi.

Când toţi elevii şi-au introdus foile în cutia goală, Donna a făcut acelaşi lucru cu foaia ei. În final, ea a pus capacul pe cutie, a luat-o sub braţ şi a ieşit din clasă, mergând pe coridor. Toţi elevii o urmau. La rândul meu, eu eram în urma elevilor, mai curios ca oricând.

La jumătatea coridorului procesiunea s-a oprit. Donna a intrat într-o încăpere de serviciu şi a scos din ea o lopată. Cu cutia sub brat şi cu lopată în cealaltă mână ea a ieşit din şcoală, cu elevii după ea, şi s-a îndreptat către cel mai îndepărtat colţ al terenului sportiv. Acolo, toată lumea a început să sape o groapă.

Mi-am dat imediat seama ce făceau: urmau să îngroape cutia cu toate neputinţele lor! Săparea gropii a durat peste zece minute, căci marea majoritate a elevilor doreau să preia pe rând lopata şi să contribuie la ea. Când groapa a ajuns la o adâncime de un metru, săpăturile au încetat. Învăţătoarea a aşezat cutia cu foile pe care erau scrise fraze care începeau cu „nu pot” pe fundul gropii, după care a dat semnalul reacoperirii ei cu pământ.

31 de elevi cu vârsta de 10 sau 11 ani au rămas astfel în jurul proaspătului „mormânt”. Fiecare dintre ei introdusese cel puţin o pagină cu fraze care începeau cu „nu pot” în cutia aflată acum la un metru sub pământ. Chiar şi învăţătoarea lor contribuise la acest proces.

În acest moment, Donna le-a spus elevilor:

-Bine, copii, acum prindeţi-vă de mâini şi aplecaţi-vă capetele.

Elevii s-au conformat. Ei au format rapid un cerc în jurul mormântului, luându-se de maini. Şi-au aplecat apoi capetele şi au aşteptat. Donna şi-a început necrologul.

-Prieteni, ne-am strâns astăzi împreună pentru a onora amintirea lui „Nu pot”! Cât timp a fost cu noi pe pământ, acesta ne-a influenţat tuturor vieţile, unora mai mult decât altora. Din păcate, numele său a fost rostit în fiecare clădire publică – în şcoli, în primării, în Parlament şi chiar la Casa Albă.

I-am pregătit lui  „Nu pot” un loc minunat de odihnă şi o piatră funerară pe care stă scris epitaful său. Din fericire, lui i-au supravieţuit fraţii şi surorile sale: „Pot”, „Vreau” si „Am să fac acest lucru imediat”. Aceştia nu sunt la fel de binecunoscuţi ca şi celebrul lor frate şi încă nu sunt la fel de puternici cum a fost el.

Poate într-o bună zi, cu ajutorul vostru, ei vor lăsa o impresie mai puternică asupra acestei lumi.

Fie ca „Nu pot” să se odinească în pace şi fie ca toţi cei prezenţi să îşi continue în pace viaţa în absenţa lui. Amin.

Ascultând acel necrolog, mi-am dat seama că elevii nu vor uita niciodată această zi.  Activitatea realizată de ei era simbolică, fiind o metaforă a vieţii. Era specifică emisferei cerebrale drepte, aşa că avea să rămână întipărită în subconştientul lor cât timp vor trăi.

Ce idee de geniu! Să îi pună pe copii să scrie toate lucrurile pe care „nu puteau” să le facă, apoi să le înmormânteze şi să îi pună să asculte un necrolog! Şi activitatea nu se încheiase încă. La sfârşitul necrologului, învăţătoarea i-a pus pe elevi să mărşăluiască înapoi către clasă, iar apoi să ţină un priveghi.

Au celebrat astfel cu toţii trecerea în nefiinţă a lui „Nu pot” mâncând prăjituri, floricele de  porumb şi bând sucuri de fructe. Donna a dezvelit o piatră funerară mare, creată din carton. A scris pe ea cuvintele „Nu pot” în partea de sus, iar la mijloc RIP. Dedesubt a notat data evenimentului.

Piatra funerară a rămas în sala de clasă pentru tot restul anului, pentru aducere aminte. În rarele ocazii când vreun elev uita şi spunea „nu pot”, Donna nu făcea altceva decât să îi indice semnul RIP. Elevul îşi aducea astfel aminte că „Nu pot” era mort şi îngropat, aşa că îşi reformula afirmaţia.

Donna a fost eleva mea, dar în acea zi am învăţat o lecţie de neuitat de la ea.

Chiar şi acum, mulţi ani mai târziu, ori de câte ori aud expresia „nu pot”, văd în faţa ochilor imagini cu ceremonia funerară realizată de acei elevi de clasa a patra. La fel ca şi ei, îmi amintesc şi eu că „Nu pot” a murit.

Chick Moorman

Supă de pui pentru suflet – JACK CANFIELD şi MARK VICTOR HANSEN

Zâmbetul

30 Oct
Zâmbiţi unul altuia, zâmbeşte-i soţiei, zâmbeşte-i soţului, zâmbeşte copiilor, zâmbiţi unul altuia – nu contează cui – şi vă va ajuta ca dragostea dintre voi să crească.” (Maica Tereza)
Mulţi americani cunosc povestea minunată a “Micuţului Prinţ”, scrisă de Antoine de Saint-Exupery.  Aceasta este o carte extraordinară şi plină de înţelepciune şi poate fi citită şi ca o poveste pentru copii, dar şi ca una plină de înţelesuri pentru oamenii mari. Sunt foarte puţini aceia care cunosc şi alte scrieri ale autorului. Saint-Exupery a fost un pilot neînfricat care a luptat împotriva naziştilor şi a murit în timpul unei lupte. Înainte de al doilea război mondial, el a luptat şi în războiul civil din Spania, împotriva fasciştilor. A scris o poveste fascinantă bazată pe această experienţă, intitulată Zâmbetul (Le Sourire).
Aceasta este povestea pe care vreau să v-o spun acum. Nu se ştie exact dacă povestirea este autobiografică sau este doar simplă ficţiune. Eu cred că este autobiografică. El povesteşte cum a fost capturat de inamic şi aruncat în închisoare. Era sigur că, a doua zi, urma să fie executat, pentru că acest lucru se vedea clar din privirile necruţătoare ale gardienilor şi din comportamentul lor dur. Din acest moment o să spun povestea aşa, cum mi-o aduc eu aminte, cu cuvintele mele.
“Eram sigur că or să mă omoare. Am devenit repede nervos şi tulburat. M-am scotocit prin buzunare să văd dacă nu cumva mai aveam vreo ţigară scăpată de percheziţia lor. Am găsit una, dar pentru că mâinile îmi tremurau, de-abia puteam s-o duc la gură.  Însă nu aveam cu ce să o aprind pentru că îmi fuseseră luate chibriturile. M-am uitat printre gratii la paznicul meu. Nu puteam să-i văd ochii. La urma urmei, de ce să se uite el la un lucru, la un cadavru? Atunci l-am strigat.
“N-ai cumva un foc, por favor ? ”
S-a uitat la mine, a ridicat din umeri şi a venit să-mi aprindă ţigara. În timp ce aprindea chibritul, privirea lui s-a lovit inevitabil de a mea. În acel moment am zâmbit. Nu ştiu de ce am făcut asta. Poate din cauza nervozităţii sau, poate,pentru că, atunci când eşti aproape de cineva, este foarte greu să nu zâmbeşti. În orice caz, eu i-am zâmbit. În acel moment a fost ca şi cum o scânteie s-a aprins între inimile noastre, între sufletele noastre. Ştiam că nu vroia asta, dar zâmbetul meu a trecut printre gratii şi l-a făcut şi pe el să zâmbească. Mi-a aprins ţigara şi a rămas lângă mine, uitându-se fix în ochii mei şi continuând să zâmbească. Am continuat şi eu să zâmbesc, conştient acum că mă aflu lângă un om, nu lângă un gardian. Iar privirea lui părea să aibă altă expresie acum.
“Ai copii?” m-a întrebat.
“Da, aici, aici”.
Mi-am scos portofelul şi am început să caut nervos fotografia familiei mele. Atunci a scos şi el poza cu ninos ai lui şi a început să-mi povestească despre planurile şi speranţele pe care şi le-a făcut cu ei. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. I-am spus că mi-e teamă că nu o să-mi mai văd vreodată familia şi că nu voi avea şansa să-mi văd copiii mari. I s-au umplut şi lui ochii de lacrimi. Brusc, fără să mai spună vreun cuvânt, a descuiat celula şi, în linişte, m-a ajutat să plec. Afară din închisoare, tăcuţi, am luat drumul înapoi către libertate. La marginea oraşului, m-a eliberat. Şi, fără nici un cuvânt, s-a întors în oraş.
Viaţa mea fusese salvată de un zâmbet”.
Da, zâmbetul – o legătură simplă, necondiţionată, naturală între oameni. V-am spus această poveste, pentru că mi-ar plăcea ca oamenii să ştie că undeva, sub nivelele pe care le construim ca să ne protejam demnitatea, titlurile, gradele, statutul social şi dorinţa de a fi văzuţi în anumite circumstanţe – sub toate acestea, rămâne eul nostru autentic şi pur. Nu mi-e teamă să-l numesc suflet .

Cu adevărat cred că, dacă aceste părţi se pot recunoaşte între ele, atunci nu vom mai fi duşmani. N-am mai putea urî, invidia sau teme. Cu tristeţe, vă spun că toate acele nivele, pe care le construim cu atâta grijă, ne îndepărtează şi ne izolează de comunicarea reală cu alţii. Povestea lui Saint-Exupery vorbeşte despre acele momente magice când două suflete se recunosc. Am avut şi eu câteva momente asemănătoare. Iubirea este unul dintre ele. Sau momentul în care priveşti un copil. De ce zâmbim când vedem un copil? Poate pentru că avem în faţa noastră pe cineva care nu are toate acele nivele intimidante, pe cineva al cărui zâmbet ştim cu siguranţă că este simplu şi din inimă. Şi ,atunci, copilul din noi zâmbeşte, pentru că l-a recunoscut pe celălalt. 

Hanoch McCarty

Zambetul
Supă de pui pentru suflet – 101 povestiri pentru mângâierea inimii şi înviorarea sufletului – Jack Canfield şi Mark Victor Hansen
Reportaje-Live

“v-am lasat saraci si prosti …v-am gasit si mai saraci si mai prosti” ( Constantin Brancusi despre poporul roman)

Conspiratii si Mistere

teoria conspiratiei, mistere neelucidate, secrete, extraterestrii, lumi paralele, conspiratii mondiale si locale, stapanii din umbra, illuminati, grupul bilderberg, manipulare, solutii impotriva manipularii, solutii impotriva noii ordini mondiale, anti nwo, stiri alternative, etc…

Dezvoltare profesională

Spre performanţă!

Hrisostom Filipescu

Iartă, iubește, binecuvintează ! Ești o minune. Bucură-te, bucuria mea !

Desinențe

Diferențe de sens redate prin terminații de gânduri,emoții, sentimente ce ne recompun continuu !

revistauniversulmeu

Just another WordPress.com site

Loredana Buciumeanu (Milu)

PrintrePescari

un blog de pescuit,natura si R&R

PsiForce

Gandeste, Simte, Invata

DISCERNE

Viitorul, o paletă de opţiuni. Alege drumul!

STIL DE SCRIITOR

Lumea cartilor: lumea mea

Despre valori vechi si oameni noi

Un blog despre ce e valoros pentru mine si pentru extraterestri

Artele şi ştiinţele vieţii

Specializarea într-o singură direcție reprezintă o problemă, deoarece cunoașterea deplină are mai multe fațete. Artele și stiințele vieții reprezintă modalități de expresie , de comunicare fără de care existența noastră ar deveni plictisitoare și limitată. Ele reprezintă căi ale creației și , lăsandu-le să se manifeste , se arde întreaga neștiință, producandu-se o transformare profundă, interioară.

Izvoarele Sucevei Bucovina

IZVOARELE SUCEVEI o comunǎ din inima ♥ Bucovinei ♥ “ … Fiecare loc de pe pamant are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie şi un dram de iubire ca s-o întelegi” Nicolae IORGA

Arheologie Tv

Istoria programelor radio-tv din România. Şi alte delicatese culturale

Simple & Interesting.

amazing places,quotes,music and more.

Matematică și Teologie

Există un "loc" foarte înalt, în care matematica se întâlneşte cu teologia.

Drumuri către tine - Un altfel de blog despre evoluţie spirituală şi dezvoltare personală

PsiForce

Gandeste, Simte, Invata

Despre spiritualitate...

Existenta precede gandirea. Osho

Madi şi Onu Blog

SALUS POPULI SUPREMA LEX ESTO

globalinfo4all

Kindness is the language which the deaf can hear and the blind can see

zentcreativeblog

Fine art and creative living

Dor De Dragoste

Despre viaţă. Proză, poezie şi imagini